Arnold Leinweber

Arnold Leinweber
Bucureşti
România
Reporter: Anca Ciuciu
Data interviului: Septembrie 2004

Arnold Leinweber este un autodidact. A învăţat să citească înainte de a intra la şcoală şi în clasa întâi citea ziarul. Acum la 84 de ani, scrie poezie în fiecare zi. Are patru volume de poezii: „Anotimpuri”, „Roi de licurici”, „Mărturisiri” şi „Revelaţie”.  Se deplasează mai greu, dar ochii strălucesc de inteligenţă. Îşi păstrează prestanţa unui bărbat care putea să frângă inimile doamnelor în tinereţe, dar a ales în schimb viaţa de familie. Se simte singur după moartea soţiei şi a fiicei, în anii 1990. Are o memorie fantastică  a datelor şi sentimentelor. Mica garsonieră este decorată cu acuarele, tabloul străbunicului şi fotografii vechi. La bucătărie, mai foloseşte unele prosoape făcute de mâna mamei, pe care se văd în parte vechile motive florale.

Familia mea
Copilăria mea
Al Doilea Război Mondial
După Război
Glosar

Familia mea

Din cele cunoscute în familie am aflat că străbunicul meu [matern], Moş Peretz [Moscovici], care a locuit în satul Dragomireşti, judeţul Piatra Neamţ, a fost un mic cârciumar cu patru copii, care s-a recăsătorit cu o văduvă cu alţi cinci copii. Cu acestă spuză de copii, care trebuiau crescuţi, el şi-a dus munca modestă. A fost respectat şi iubit de toţi ţăranii. Ca dovadă a acestui fapt este una din povestirile mamei mele. Într-o noapte doi tâlhari renumiţi din acele vremuri, unul înalt, zdravăn, zdrahon care se numea Zdrelea, iar celălalt mic, mărunţel, pirpiriu, Mărunţelea, i-au bătut la uşă. Era înspăimântat, ştia cam cine poate să fie, dar a deschis uşa. Au cerut să fie serviţi cu tutun si cu rachiu şi el i-a servit. După care cei doi tâlhari i-au cerut nota de plată, la care moş Peretz, înspăimântat, a spus că nu primeşte bani de la ei, iar aceştia i-au spus : „Moş Peretz, noi te cunoaştem pe dumneata, ştim că eşti un om sărac, dai pe datorie la toţi ţăranii care n-au bani să-ţi plătească înapoi şi o să te scoată la faliment până la urmă”. Şi aşa s-a întâmplat. Ce putea să vândă în cârciuma aia a lui în afară de tutun şi de rachiu, chibrituri nu se inventaseră pe vremea aia, avea fitil de amnar şi amnar, ca să aprindă cu scântei, gaz şi zahăr candel, că nu exista zahăr încă. Că făină ţăranul avea, fructe avea, deci era apă de ploaie marea cârciumă.  Şi moş Peretz a lăsat satul lui natal unde  a crescut copiii şi a plecat [împreună cu familia] la Piatra Neamţ unde a trăit din ce a învăţat pe copii să scrie, să citească limba ebraică şi a murit de bătrâneţe. Asta ştiu despre străbunicul.

Despre bunicii Marcus din partea tatălui nu ştiu nimic. Pe bunica nu ştiu cum o chema. Am văzut-o la un cămin de bătrâni al comunităţii [evreieşti din Bucureşti] de pe strada pe care a stat [Nicolae] Cajal 1.

Din familia lui tata, sora cea mare, care l-a crescut, nu ştiu cum a chemat-o. [Fraţii lui], Simon [Marcus], Marcu [Marcus], au emigrat în Israel. [Sora cea mare] a emigrat în America [înainte de 1921], era căsătorită, se numea Monbllat. A înnebunit când a auzit că tata a fost omorât. Ea a avut două fete şi doi băieţi. Cu fata cea mare, Frances, care locuia în Florida, am avut un timp corespondenţă şi pe urmă s-a mutat şi i-am pierdut urma. Unul  din băieţi era frizer şi avea la New York un atelier de coafură şi frizerie, care la rândul lui a avut un băiat şi i-a predat când a ieşit la pensie atelierul. A avut o fată, care a făcut o tumoare la cap care îi apăsa nervul optic şi i se închideau ochii. Băiatul cel mic, era un mare activist sindical  care a fost omorât într-un accident de maşină. 

La muncă obligatorie [în 1941], mi-am reîntâlnit vărul [primar patern], Adolf [Marcus], după 14 ani, şi i-am vizitat familia. L-am recunoscut pe unchiul Simon, care era cizmar, că-l ştiam din copilărie, dar nu ştiam că-i unchiul meu. Toţi au plecat în Israel [după al doilea război mondial]. Când am fost în Israel în 1974, l-am revăzut pe unchiul Simon. În 1977 am asistat la înmormântarea lui.Adolf, nu ştiu dacă mai e în viaţă, fiica lui a ajuns în Canada.

Am aflat că tata mai are un frate, Marcu, tot cizmar, pe care l-am vizitat [în anii 1940] pe [strada] Carol Fleva, cam pe [Calea] Dudeşti, unde e acuma începutul lui Vitan [Calea Vitan] şi i-am cunoscut şi familia lui. Marcu  a avut patru copii, o fată din prima căsătorie, Stela, şi ceilalţi din a doua căsătorie. I-am vizitat în Israel. O verişoară a mea era căsătorită cu Bella Chitaristu’[Notă: compozitorul celebrei melodii „Sanie cu zurgălăi”, foarte cunoscută în România]. Ştiam că de obicei lăutarii din zona Tel Aviv-ului se adună la o cârciumă, la „Moara Roşie” [aluzie la „Moulin Rouge”], unde se formează tot felul de formaţii. M-am dus acolo şi am întrebat de Bella. A venit şi nu i-am spus cine sunt. „ Domnu’ Bella, zic, un prieten bun de al meu m-a rugat să te caut ca să te întreb ce ştii despre verii lui. –Cine e?-Îl cheamă Aronel, Aronică. Pot să merg la soţia dumitale să vorbesc, să o văd?”Avea instrumentele pe ataş, dar zice „Vino mâine, te iau şi te duc”. Locuiau într-o casă mică arăbească. Când m-a văzut verişoara a zis: „E, ţi-am spus eu că-i Aronel?” După semnalmentele date de el, ştii cum, sângele vorbeşte. Mi-a arătat o fotografie cu fiica ei, care a fost Miss Armata şi când am văzut-o era fii-mea, fii-mea întreagă. Prin ea am văzut restul familiei, la o nuntă care s-a brodit acolo câteva zile.  Bella cu ea au trei copii, un băiat inginer, o fată educatoare şi o fată profesoară în America. Toţi copii lui Marcu au murit în afară de unul din băieţi, Carol Marcus,  care poartă numele tatălui meu.

Tata, Carol Marcus, s-a născut [probabil] în 1900. N-a avut nici un fel de educaţie, a fost un întreprinzător, şi-a făcut singur atelierul de perii şi bidinele, deşi nu era de meserie. A abandonat şi atelierul şi pe mama care era gravidă şi a plecat să facă revoluţie în Rusia. Nu l-am cunoscut niciodată, el m-a cunoscut pe mine o singură dată. Tata a murit, în aprilie 1921, mama s-a recăsătorit şi nu am avut relaţii cu familia tatălui multă vreme.

Cum am reuşit să cunosc familia tatălui biologic? În prima zi de şcoală m-am dus la şcoala Malbim [Notă: Şcoala creată în 1898 pe lângă sinagoga Malbim, cu numele de Talmud Tora Malbim, avea patru clase primare. Era situată in cartierul Dudeşti, cartier sărac predominant evreiesc.], unde acuma este sediul Asistenţei noastre. Şi a ieşit directorul Koritzer afară şi ne-a zis să ne ţinem de mână doi câte doi cei din clasa a I-a şi să intram în clasă. M-am luat de mână cu un copil blond cu ochelari... şi maică-sa spune „-Adolf, ştii cu cine te-ai luat de mână? Cu vărul tău!” Eu m-am întors: ”Ăsta nu e vărul meu, eu am doi veri, de la tanti Lisa [Lisa Gherman, sora mamei]. -Este vărul tău, tatăl tău şi cu tatăl lui au fost fraţi! Tatăl tău s-a împuşcat!”. Încearcă mata să-ţi aminteşti prima zi de şcoală când ai emoţiile clipelor şi să vină cineva să spuie asemenea treburi unui copil la şapte ani! Deci asta a fost în 1927, prima zi de şcoală, când am aflat că eu sunt orfan şi că omul de acasă nu e tatăl meu. Nu ştiu când a trecut ziua, dar ştiu că acasă eu n-am mâncat, n-am putut să mănânc şi am purtat în mine acest balast psihic toată copilăria şi adolescenţa mea.

Abia în adolescenţă am început să fac cercetări despre activitatea tatei, să ştiu ce fel de om a fost, dacă la 20 şi ceva de ani face revoluţie. Era angajat într-o activitate conspirativă, făcând legătura între comitetele revoluţionare comuniste române aflate în Uniunea Sovietică la Kiev şi Odessa. El venea cu directive în toată ţara, ca să-şi aleagă delegaţii la următorul congres ce s-a ţinut în Bucureşti care a determinat trecerea Partidului Socialist 2 de la Internaţionala a II-a la Internaţionala a III-a. [Notă: La 11 mai 1921 în timpul congresului Partidului Socialist s-a hotărât transformarea partidului în Partidul Comunist Român şi afilierea la Internaţionala comunistă. A doua zi delegaţii, care votaseră afilierea fără rezerve, implicit subordonarea faţă de Comintern şi Rusia, au fost arestaţi din ordinul guvernului.] Acest lucru cât şi alte activităţi conspirative au dus la acel proces imens din Dealul Spirii. [Notă : Între 23 ianuarie- 4 iunie 1922 s-a desfăşurat „procesul din Dealul Spirii” intentat delegaţilor la congresul din 1921 şi  altor militanţi comunişti. Un mare număr de oameni politici şi de cultură au făcut declaraţii sau au scris în favoarea comuniştilor. Regele a dat la 4 iunie 1922 un decret de amnistie, pe baza căruia au fost eliberaţi 213 din cei 271 arestaţi.] Rudele tatei şi mamei au fost puse sub observaţie, a fost nenorocire pe capul lor. Mama a fost şi ea târâtă la Siguranţă 3. Tiparniţa Partidului [Comunist]4 pe vremurile acelea, a fost luată de la o fostă fabrică de textile înainte cu o zi de a se face o descindere acolo, dar găsindu-se jos câteva litere, mama a fost luată acolo. Ea mă alăpta pe mine, era să mă îmbolnăvească. 

[Tata] a fost prins în Gara de Nord, i s-a găsit pistolul, seria a identificat provenienţa unui depozit de armament din Râmnicu Vâlcea, fapt pentru care un plutonier armurier s-a sinucis. Acestea le cunosc din presa citită în  acele vremuri. Din dosarul de la Institutul medico-legal  rezultă că el a venit fără acte oficiale, n-a existat proces verbal şi semnătura unui procuror şi a murit cu plămânii congestionaţi. A fost bătut până a murit. Şi-a făcut datoria, nu a divulgat pe nimeni şi nimic. S-a înscenat o sinucidere a tatălui meu, a fost adus mort în casa unchiului meu, Georges Gherman, care era informatorul lor. A crezut toată lumea, toţi oamenii din profesia lui. Eu am văzut că nu e în regulă din dosarul de la Siguranţă[Cercetările au avut loc în anii 1970]. În dosar era un manifest lansat de către comuniştii din Basarabia, că nu accepta ideea că el s-a sinucis. „A fost asasinat vestitul Mişa, tovarăşul care etc., etc.” Aşa am aflat că avea nume conspirativ. Când am apelat la Comitetul Central, nu a avut timp să-mi analizeze dosarul cu un om al Institutului Medico- Legal şi un om de meserie poliţist, pentru că toate evenimentele de acolo trădau asasinatul. La Congres, din toate miile de scrisori trimise acolo, pe adresa lui Ceauşescu, patru au fost luate la Biroul Politic şi am fost chemat să-mi spuie că „A fost sinucidere, tovarăşu’. Era să răspund „Hai, sictir!” Procesul din Dealul Spirii s-a încheiat fără condamnări pentru că eventuala lor  condamnare ar fi dus probabil la greutăţi în obţinerea avizării de către Marile puteri a României Mari.

Aşteptam la rând la activul sindicatului sectorului 3. Un cetăţean înalt, Ion Stoica [Notă: membru al Partidului Comunist Român] mă întreabă: „Măi Nicule [Notă: diminutiv de la Arnold - Aronică, Nicu], tu eşti din Apărătorii Patriei? Era acolo o familie, un perier care avea trei băieţi, ştii ceva de ei? -Tovarăşul Stoica, sigur că ştiu de ei, îi cunosc!” A rămas Stoica căscat. „- Când aţi avut nevoie de părinţii mei [Surica şi Friederich Leinweber], aţi dat cu năvala, aţi dormit acolo, aţi mâncat acolo, v-am păzit stând pe marginea şanţului dacă vine vreo mutră străină  să vă scot prin lanul de porumb, să nu vă aresteze. Acum după 23 august [1944] aţi uitat de cei care v-au dat o mână de ajutor?” Au lăsat materialele acolo lui tata pe încredere. A venit după nu ştiu câte zile altcineva să le ia şi ele erau ascunse sub o lampa din aia bătrânească. Lampa de gaz era băgată într-un vas, între acest vas şi lampa de gaz stăteau materialele. Tata şi mama erau nişte bătrâni amărâţi, fără nici un chior, nici o atenţie. Dar de riscat au riscat...[Notă: în perioada de dinainte de 23 august 1944 activitatea Partidului Comunist Român era ilegală.]

Despre bunicul meu matern, Haim Froim, nu ştiu multe. Se pare că era croitor. Poate mai trăia sau a murit când s-a născut ultimul copil [în 1898]. Bunica, Maria Froim, neavând nici un fel de şcoală, şi fiind ţărancă din satul Dragomireşti a trăit din legumicultură. Mama ştiu că s-a născut în Bucureşti, unde bunica Maria, „baba”,  cum îi spuneam eu şi verii mei, venise în Bucureşti [în 1898] şi curioasă, fiind trăită  la ţară, a vrut să vadă cum se aruncă crucea de Bobotează în Dâmboviţa, acolo unde venea familia regală şi mitropolitul [Notă: Obicei creştin, în ziua de 6 ianuarie,  zi care aminteşte de botezarea lui Isus în apele Iordanului. Se spune că cel care înoată în apele îngheţate şi prinde crucea aruncată este binecuvântat tot anul]. Gravidă fiind în ultimul ceas, în noaptea aceea mama s-a născut în Bucureşti. Apoi a plecat înapoi în satul ei Dragomireşti unde şi-a crescut mai departe copii. Supusă unor presiuni din familie şi întrebată „Bine, Marie ce faci cu copiii tăi, cu cine îţi vei mărita fetele, copiii tăi  ce şcoală au şi unde s-o facă? Cât ai să mai stai în sat?” Şi atunci a părăsit casa şi pământul de lângă casă oferit de un ţăran cumsecade, pentru că ea nu a avut de unde, a venit la Bucureşti cu copiii [trei fete şi doi băieţi; una dintre fete murise înainte], unde fiecare şi-a căutat de lucru. Au venit la Bucureşti prin 1918-1919, războiul i-a apucat aici. Mama [Surica] şi cu sora ei mai mare Liza au intrat la fabricat perii şi bidinele unde se învăţa meseria repede şi se câştiga la bucată, astfel că cu cât lucra mai mult cu atât câştiga mai bine. Matilda [sora cea mai mare] şi-a crescut copii muncind în timpul războiului, cât bărbatul ei era în război, făcând croitorie, celălalt frate al mamei, nenea Moritz, a făcut croitorie. Nenea Aurel a găsit un loc de muncă la banca Chrisoveloni. Aşa că toţi copii bunicii şi-au găsit un rost fiecare cum a fost posibil.

Bunica a muncit la cucoane, pe vremea aceea nu exista paste făinoase se făceau toate astea în casă.Trebuiau făcute fideluţe, coca se întindea se lăsa la uscat şi pe urmă se tăia în pătrăţele mici, sau se făceau un fel de granule mici cu care se îndopau gâştele şi curcanii. Era specialistă în murături şi prăjituri. De la cucoanele acelea cu copii, ne îmbrăca  pe noi, pe mine, pe nepoţi, eram nişte oameni săraci, abia ne ţineam zilele. Era o femeie tare bună şi care avea grijă de  nepoţi  şi  le asigura o viaţă mai bună şi plăcută   prin munca ei. Îţi vine să râzi,  toată averea bunicii mele era 100 de lei [Suma reprezenta un salariu mediu] şi tot neamul ştia că baba a rămas cu 100 de lei. Moritz [fiul ei] trimitea copilul, „Du-te la baba să-ţi dea 100 de lei!” Într-o bună zi s-a pierdut suta pe drum. Baba a rămas fără sută, iar el nu ştie că n-ar fi dat-o înapoi. Atâta s-a plimbat suta până a dispărut.

Bunica a fost o evreică credincioasă. Mergea la sinagoga din cartier se îmbrăca în negru cu marama care se pune pe cap, era nelipsită.  A avut o criză de astm s-a sufocat şi a murit [în anii 1930]. Probabil şi fericirea neîntâlnită, grijile copiilor, cu tanti Liza cu nenorocitul de nenea George, care i-a mâncat viaţa, mama cu copil în braţe, cine era să se însoare cu o femeie cu copil, Aurel că nu găsea serviciu, după ce s-a terminat cu [banca] Chrisoveloni şi nenea Moritz cu croitoria lui  amărâtă şi cinci copii.

Sora cea mai mare a mamei, Matilda Pascal [născută Froim] era căsătorită, bărbatul ei a fost tinichigiu şi s-a numit Mahel Pascal. A făcut patru copii: Blima, Frima, Iţic şi Julieta. Matilda a murit de TBC, s-a îmbolnăvit în timpul războiului [primul război mondial] tot lucrând pentru răniţi, pentru bolnavi. A fost înmormântată la 25 iulie 1923  în Bucureşti , la cimitirul evreiesc Filantropia. [Unchiul] s-a recăsătorit, pe urmă  a murit şi el şi a rămas a doua nevastă cu maşina de cusut, cu toată averea, cu trei şifoniere cu zestre pentru fete. Blima, nu ştiu cum, a ajuns la Târgovişte, vânzătoare.. S-a întors pe urmă la Bucureşti s-a căsătorit cu un oarecare Itcovici care avea  o vinărie pe [strada] 13 septembrie şi a fost tâlhărit şi înjunghiat. Frima Vintilă [născută Pascal] a fost manichiuristă. S-a îmbolnăvit de TBC şi a murit în 1944. Are o fată, Florica Vintilă. Iţic Pascal a fugit de acasă, a dus o viaţă de vagabond şi a murit bolnav de plămâni ca şi mama lui. E înmormântat la [cimitirul] Giurgiului cu sora lui mai mare, e un mormânt comun.Cea mai mică Julieta Sabetay [născută Pascal], a fost dusă de către un unchi al meu, George Gherman, la un cămin de orfane a Comunităţii Evreilor vizavi de Hala Traian, până când s-a căsătorit cu un băiat din Craiova, Sabetay,  al cărui frate a fost multă vreme preşedintele comunităţii evreilor din Craiova.

Moritz Froim, fratele mamei a avut cinci copii: Julieta, David, Zvi, Surica, Mariana. Julieta [născută Froim] a dus  o viaţă foarte grea, bărbat-su a fost dezertor de pe front şi a dus o viaţă cumplită, până s-a reangajat la armată. Am dat peste ea  ca muncitoare la o fabrică de săpun de lângă Parcul Carol, era înapoiată rău de tot, vai de capul ei, era suferindă de inimă. E înmormântată la [cimitirul evreiesc] Giurgiului. David  Froim a învăţat şi el croitorie de la taică-său ca să-l ajute, nu se mişca de lângă el. În Israel a făcut armata, a făcut primul război de independenţă şi ne-a spus că aveau  o armă la cinci-şase inşi, de pe timpul lui Papură vodă. [Notă: foarte vechi, în stil ironic] Avea un bidon mare şi  lovea cu o bucată de fier şi zdranga – zdranga, noaptea mergea la atac făcând zgomot şi arabii credeau că vin tancurile. Aşa au cucerit enclavele, te apucă râsul. A intrat ca magazioner la Telefoane, la Haifa, de unde s-a pensionat. A avut 3 copii, doi băieţi şi o fată. Moshe care se ocupă cu un manej, cu cai, are grijă de ei, ai unui bogătaş şi vreo 2-3 cai ai lui pe care fac călărie copii. Ronel este necăsătorit, mereu învaţă câte ceva, nu ştiu din ce trăieşte, stă cu maică-sa. Etti e profesoară de ebraică şi lucrează la un ulpan 5, la rândul ei are şi ea doi copii un băiat şi o fetiţă.  Zvi a plecat în Israel copil, apoi a devenit un matriţer şi mecanic şi avea atelierul lui împreună cu doi ajutori la Aşkelon. În 1974 a venit să mă caute să mă duc la el acasă, tocmai îşi cumpărase o vilişoară. S-a prăpădit, de pe urma lui a rămas un băiat, Iair, care este electronist. Surica s-a căsătorit cu un băiat pe care l-a cunoscut  în drum spre Israel prin Italia. S-a împiedicat şi a căzut într-o baltă şi el a văzut-o şi s-a dus s-o ridice. Era frumuşică şi s-au căsătorit, locuiau într-o casă proprie pe Carmiel la Haifa. A lucrat acolo ca vânzătoare şi învăţase croitoria, făcea reparaţii la un mare magazin din Haifa, magazin al armatei. În 1998 s-a prăpădit. Mariana, cea mai mică, a rămas aici în Bucureşti. Nu i-au dat paşaport pungaşii ăştia, a rămas mulţi ani aici, s-a căsătorit, n-au avut copii. S-a îmbolnăvit de diabet, a fost casnică tot timpul, şi s-a prăpadit acum mulţi ani tot în Israel. Bărbatul ei mai trăieşte încă.

Lisa Gherman [născută Froim] a avut la rândul ei doi copii, Isac şi Iancu Gherman verii mei cu care am crescut. Amândoi au murit pe meleagurile  ruseşti. Unchiul George Gherman, era un stâlp de cafenea, om de nimic, informatorul Siguranţei. El participat la înscenarea sinuciderii tatei, în care a crezut toată lumea.

Aurel Froim este fratele mamei, când s-a născut nu ştiu. Aurel era funcţionar la banca Chrisoveloni, dar a încercat fel şi fel de profesii, ca expeditor al unei gazete de pe [strada]Sărindar, s-a apucat să facă bomboane singur, a mers pe străzile capitalei însoţit de mine cu valize cu lădiţe cu berete şi şepci  ca să scoată o pâine. Făcea drumul  de la Calea Griviţei-Gara de Nord să  vândă şepci, a doua zi pe Calea Rahovei de la Tribunal până la Piaţa Alexandriei, a treia zi pe [Calea] Dudeşti, Bărăţiei,  a patra zi pe [Calea] Dorobanţi, [Şoseaua] Mihai Bravu şi  Obor. Aşa făcea în fiecare săptămână, pe urmă o lua de la capăt. M-a lăsat fără pingele, fără ciorapi. Aveam 12 ani mai şi căram şi eu o cutie, care mi-a deplasat muşchiul de nu se mai vede acum plămânul stâng. A murit în 1933. Aurel a avut un singur copil, Bernard Froim. Avea o soţie foarte frumoasă, casieră la un magazin pe Lipscani. Maică-sa recăsătorindu-se după mulţi ani de văduvie,  fiul ei şi-a schimbat numele în  Teodor Brateş, nu a mai fost Bernard. A avut serviciul la televiziune până s-a pensionat după revoluţie. Nu am relaţii cu el, nici el cu mine.

 De sora mamei cea mai micuţă nu am ce să spun, că a murit în Moldova. N-apucase să se mărite, dacă avea 17-18  ani, spăla rufe în apa aia rece din Moldova  pentru rude mai bogate şi a murit.

Copilăria mea

Mama, Surica Marcus Leinweber [născută Froim] a venit la Bucureşti cu sora ei Liza.  A învăţat să facă perii şi bidinele, a practicat această profesie, a avut atelier propriu făcut de tatăl meu biologic pe care nu l-a putut ţine şi a vândut atelierul cu lucrători şi lucrătoare şi a ajuns să lucreze ea însăşi în fostul ei atelier. Era structura şi caracterul mamei aşa, cert este că eu de la ea n-am simţit afectivitate şi am jinduit-o. O vedeam la tanti Liza cum se juca şi hârjonea cu copii ei şi eu îi invidiam, că ei au această bucurie a copilăriei pe care eu n-am trăit-o, n-am simţit-o. Mama a avut faţă de mine o purtare destul de corectă şi firească, dar drăgălăşenie, afecţiune de la ea, niciodată nu am simţit şi asta m-a afectat, ca şi faptul să fi aflat că sunt de fapt orfan şi acasă nu e tatăl meu.

Mama s-a recăsătorit în 1924 şi am fost înfiat şi port numele unui om de ispravă, Fischer Leinweber sau cum i se spunea Friederich. A avut faţă de mine o purtare ireproşabilă şi n-am simţit că  mi-ar fi tată vitreg. Îmi amintesc când mama mi l-a prezentat ca “Uite a venit tata, a venit tata!” Aveam 2 ani jumătate. Niciodată nu s-a răstit la mine, nu m-a înjurat, nu m-a urecheat, nu mi-a dat nici o palmă. Din contră când imi băteam fraţii, copii lui, el ieşea din casă şi îşi căuta  de treabă ca nu cumva să scape cumva o  vorbă sau o palmă.  Deci pot spune că m-a iubit, lucru pe care l-am simţit că este real când eu aveam vreo 16 ani. Eram într-o tabără de cercetaşi, la Bugaz [actualmente în Ucraina], unde se varsă Nistrul în Marea Neagră. Un coleg al meu de bancă de la şcoala industrială s-a înecat. S-a publicat în ziare, dar nu s-a spus numele şi fireşte toată lumea a fost îngrijorată. Eu n-am scris părinţilor mei despre aceasta că sunt în viaţă fiind supărat pe ei –  la cererea mea trebuiau să-mi trimită ei 100 de lei din banii lor, s-au dus şi au luat  din economiile mele la făcute la un văr al mamei – şi atunci m-am supărat şi nu le-am scris. Când am venit acasa din tabără, mama de bucurie a izbucnit în lacrimi că sunt în viaţă şi m-a expediat în Bucureşti pe strada Aurora, lângă sinagoga Malbim, era un atelier al unui perier, unde tatăl meu căruia îi port numele, lucra. L-am găsit după amiaza pe un pat acolo unde se odihnea când m-a văzut a sărit şi în lacrimi de bucurie, m-a îmbrăţişat. Ce dovadă îmi mai trebuia mie să-mi dau seama că omul ăsta nobil mă iubeşte, un copil înfiat, rămas orfan, pe care l-a crescut, cu care s-a purtat frumos. Cum să nu-i porţi o amintire  şi să continui să-i porţi numele  cu stimă?

Tata, cu cei doi fraţi şi două surori, a avut un văr, tată-său a  avut un frate la Storojineţ, un geamgiu, făcea geamuri la rame de tablouri. A venit de tânăr de la Rădăuţi, nu s-a mai întors înapoi decât la o nuntă la două nepoate gemene, aveam eu  vreo 10 ani, cred că în 1930. Tata a murit în 1982.

Moritz Leinweber, fratele meu mijlociu, s-a născut în 1926, în Bucureşti. El a făcut şi el liceul. Când a venit timpul să-şi câştige existenţa, i l-am dat unui coleg de-al meu de şcoală industrială care era un bun meseriaş  ca să înveţe instalaţia electrică şi a reuşit să înveţe oleacă de meserie. Asta era înainte de război [al doilea razboi mondial]. Unde e acum Teatrul Naţional [Notă: Noua clădire a Teatrului Naţional Bucureşti funcţionează  din 1973 aproape de Bulevardul Magheru, în centrul capitalei.Vechea clădire a teatrului s-a inaugurat în 1852 pe Calea Victoriei şi a fost bombardată la 22 august 1944.],  era un rând de magazine construite pe vremea aceea, la care el a făcut instalaţia electrică, el a stabilit câte circuite, tablouri, siguranţe, prize, etc. În doi ani a învăţat meserie foarte multă. Dacă a venit războiul şi nu s-au mai făcut construcţii nu mai avea ce să lucreze şi a învăţat vopsitoria. S-a apucat de zugrăveală şi vopsitorie. După aceea, cum era moda, a devenit şi el activist pe linie de cadre şi a sfârşit ca şef de secţie financiară a sectorului 6. A luat Medalia Muncii. Moritz a murit de cancer de colon în 1992. Are doi copii: Liviu şi Marius. Copii lui sunt în Israel, Liviu a făcut ingineria agricolă şi Marius a fost subinginer în acelaşi domeniu. Liviu e la Haifa, are la rândul lui o fetiţă. Marius stă la Tel Aviv, are şi el o fetiţă.

Osias Leinweber, fratele mai mic, s-a născut în 1932, 1 martie, în Bucureşti. A fost mărţişorul nostru. [Notă : 1 martie marchează simbolic începutul primăverii şi este sărbătorit prin oferirea unor flori sau mici cadouri celor dragi.] Osias n-a făcut liceul. El a luat-o pe linia orchestrei, era percutist după ureche. El a intrat la Adesgo [Fabrică românească de ciorapi, care încă mai există] să înveţe o meserie să mănânce o pâine şi acolo a intrat în orchestra fabricii, şi mergea la nunţi, botezuri, până a plecat de la Adesgo şi s-a angajat la o întreprindere de alimentaţie publică. A cântat la un restaurant din Ferentari, de acolo a cântat la [restaurantul] „Dunărea”, la [restaurantul] „Pescăruş”, a cântat şi pe terasa de la Herăstrău [restaurantul "Monte Carlo "], până când l-a angajat la Teatrul Ion Vasilescu. Pe urmă a  fost în turneu în Israel, în Rusia, în Polonia, pe urmă a venit şi a cântat la [Teatrul] „Savoy” şi  a băgat acte fără să ştim şi a plecat în Israel[ în anii 1970]. A stat puţin acolo şi a plecat în Germania unde a practicat un timp meseria şi [unde] stă de 30 de ani. A cântat cu Gaston Marin, pianistul, la o staţiune balneoclimaterică [în Germania], cu alţi ţigani lăutari, unii au rămas pe acolo, alţii s-au mai întors,  până când s-a lăsat că nu mai era de umblat de colo până colo. Avea  un nume artistic când a intrat în prima orchestră de artişti, un evreu cernăuţean a zis că o să-i spună Fredy, şi a rămas cu numele de Fredy, în lumea lui artistică şi de muzicanţi. Pe soţia lui, o creştină, o cheamă Emilia. Şi acum arată foarte bine la cei 77-78 de ani, e mai mare cu vreo 7 ani ca fratele meu. Au avut un bistro, care a dat faliment în 1991, nu mai avea vad comercial. El s-a pensionat şi a găsit de lucru ca recepţioner la un hotel. Acum este un fel de bodyguard la nişte magazine. Şi ea care era croitorească, bună desenatoare şi care era angajată la un magazin mare, s-a pensionat şi a ieşit cu o pensie din care se descurcă greu. În prezent lucrează pentru clubul comunităţii evreieşti din Frankfurt şi este foarte apreciată.

Mă numesc Leinweber Arnold, născut în 12 august 1920, sub numele de Marcus, rămas orfan la 8 luni. Mama s-a recăsătorit şi am fost înfiat. Plecam de acasă de mic copil [de la doi-trei ani], aşa am cunoscut cartierul. Mama mă încuia în casă şi pleca să lucreze, bunica pleca la cucoane să facă treabă, aşa că mă plictiseam. Cât puteai să stai închis în casă? Ieşeam pe geam. Mă urcam pe un scăunel pe masă,  [care] era la marginea geamului. Deschideam cu foraibărul, pământul era aproape de geam pentru că era casa ceva mai joasă şi n-a fost o problemă să cobor în curte. Mergeam vis-a-vis pe maidan  şi mă întorceam seara acasă cu capul plin de scaieţi până când o vecină din curte a băgat maşina [de tuns] şi m-a lăsat fară bucle. O dată am sărit pe geam şi am traversat strada Triumfului, strada Moruzzi şi am ieşit la strada Nerva Traian. Am traversat încă o străduţă în spatele fabricii de pască, lângă ea era biserica Dobroteasa care există şi acum. Deci am plecat de unde am locuit, colţ Foişorului cu Triumfului, am parcurs drumul ăsta destul de lung, de aproape 7-800 de metri, în picioarele goale, în cămăşuţă şi am urcat undeva, un etaj sau două,  pe nişte trepte de lemn că am auzit că baba, bunica, şi cu mama s-au dus la  tanti Matilda [sora mamei]. Matilda murise săraca de TBC. S-a îmbolnăvit în timpul războiului tot lucrând pentru răniţi, pentru bolnavi. A fost înmormântată la 25 iulie 1923 [Arnold Leinweber avea 3 ani]. Eu am cunoscut zona unde stătea că m-au dus fetele, verişoarele mai măricele şi atunci eu am cunoscut cartierul Foişorului

Casa copilăriei de la 8 ani în sus până m-am căsătorit  a fost în [cartierul] Apărătorii Patriei. A avut farmecul ei pentru că atunci când ne-am mutat, casa era în construcţie şi am asistat cum se construieşte. Casa avea deja stâlpii puşi în pământ, arşi la foc să nu putrezească şi înfipţi în pământ la distanţe egale, cu şipci bătute pe ele, şipci între care s-au pus mănunchiuri de pamânt  amestecat cu paie şi bălegar  de cal  luat de pe şosea şi strâns de mine cu găleata. Treceau sute de căruţe din Berceni şi alte sate cu legume şi fructe spre Piaţa Naţiunii, Piaţa Mare cum îi spunea atuncea. Am asistat cum se face o casă, acoperişul era făcut în grabă,  pentru că era construită fără autorizaţie. Dacă te prindeau jandarmii te opreau, dar dacă avea deja acoperiş te lăsau în pace şi atunci se puneau stâlpii în grabă, se făcea acoperişul şi se făceau pereţii de paiantă. Pe aceşti pereţi de paiantă se bătea după aceea trestie şi peste ea se arunca tencuială şi se văruia. În general toate casele au rămas cu pământ pe jos.

Bunica şi-a adus aminte de copilăria ei şi una din camere a uns-o ea cu pământ galben  cu bălegar, ca să ţină pământul să nu se facă praf şi avea un miros deosebit. Cele mai frumoase clipe trăite în casă  au fost  când eu mă băgam sub pat. Era un pat de fier destul de înalt ca să pătrund sub el cu o jumate de pâine neagră lângă mine şi cu orice fel de carte de citit, şi  bătea  de la fereastră pe sub jaluzeaua puţin îndoită raza de lumină necesară ca eu să citesc. Am citit tot ce mi-a căzut în mână,  poveşti cu Feţi Frumoşi, drame, acţiuni,  teatrale, proză, dar fără poezii. Erau cărţi împrumutate şi căpătate, niciodată n-am cumpărat o carte în viaţa mea, eu am citit numai cărţi din biblioteci. Aceste cărţi m-au ajutat să-mi formez limbajul, să-mi creez o noţiune despre viaţă, să-mi şlefuiesc comportamentul faţă de oameni şi societate, să discern binele de rău, într-un cuvânt am devenit un modest autodidact. 

Şcoala am început-o în Bucureşti la Şcoala Malbim, unde în prezent se găseşte Asistenţa Federaţiei noastre, după care mi-am continuat cursurile în cartierul Apărătorii Patriei [la periferia capitalei]. Era un cartier în care au trăit  şi au convieţuit în mod paşnic cu toate etniile vreo 40-50 de familii de evrei. Nişte vecini de-ai noştri, evrei veniţi din Transilvania pentru o viaţă mai bună,  neavând cu ce să se încălzească în 1928-1929, îngheţau de frig în casă. Aveau o fetiţă mică,  şi veneau la noi să se încălzească. Nu găseau de lucru şi trebuiau să stea în casă din cauza frigului. Şi dacă noi beam un ceai sau ceva, nu putea mama să nu le dea şi lor şi aşa au trecut iarna la noi în casă, timp în care bărbatul s-a ocupat de mine la matematică. El era un fost contabil de depozit de cherestea şi un bun matematician. Eu care la clasa I-a primară mă ascundeam sub bancă să nu mă vadă profesorul de matematică, am prins tainele matematicii  atât cât putea un copil de 8 ani să reţină, de la adunat 1 plus 1,  până la regula de trei simplă şi calculul dobânzii. Toate erau notate de el într-un carneţel, am rămas fără carneţel şi din memorie s-au mai dus. La şcoala simţindu-mă pregătit, profesorul Mihail Rangu, un om deosebit, m-a pus la tablă să fac unu plus unu dedesubt şi tras linie egal doi, să vadă copii cum trebuie scris la matematică în caiet din clipa în care ştim să adunăm. Nu s-a mai scris pe orizontală ci pe verticală, eu am demonstrat la tablă cum se face o împărţire, învăţasem de la acest contabil că scăderea se face prin adunare şi făceam în felul ăsta direct proba scăderii. Materiile erau egale pentru mine. Aveam datoria să citesc, citeam bine, pentru că citeam înainte de şcoală, scriam relativ frumos, nu ca acum când  de multe ori scriu şi nu înţeleg ce am scris. Aşa au trecut anii de şcoală primară, bucurându-mă de premiul I în fiecare clasă.

Înţeleg idiş, dar nu literar. Tata care m-a crescut  nu ştia să vorbească corect [româneşte], încurca femininul cu masculinul, pluralul cu singularul, te durea capul, că el era din Bucovina şi ştia nemţeşte, de la nemţeşte a trecut uşor la idiş, şi a vorbit cu bunica şi cu mama, dar eu le răspundeam în româneşte întotdeauna. Eu care intrând în clasa a I-a primară ştiam să citesc ebraică cu vocalele vechi [a învăţat cu un învăţător evreu bătrân, pe care îl numea Rebe, înainte de şcoală şi apoi la şcoala primară evreiască] şi spuneam „Burih ata Adoinoi Eloheinu Meilăh Uloilom”, la şcoală [evreiască]am învăţat „Baruh ata Adonai Elohenu Melah haOlam”, deci limba a căpătat o altă cursivitate, altă tonalitate, mai înălţătoare prin schimbarea denumirii vocalei şi folosirii în sensul „Baruch ata Adonai” în loc de „Burich ata Adoinoi”. Deci eu care am citit şi într-un fel şi în celălalt, astăzi cu greu identific alef şi lametul din alfabetul israelian. Nu mai ştiu să citesc şi la aceasta a contribuit faptul că în general noi toţi evreii  am învăţat [la şcoala elementară evreiască] ce să citim şi când să citim, dar n-avem habar ce citim. Abia după ce am fost prima oară în Israel [în 1974] am simţit nevoia să mă exprim în idiş, măcar câteva cuvinte şi acum mă pot exprima cu nişte fraze mai uzuale în anumite împrejurări dar conversaţie în nici un caz nu pot să fac. Şi soţia mea a auzit idiş în casă la părinţii ei şi înţelegea dar nu vorbea, dar mai scăpam câteva cuvinte să n-audă fii-mea. [Sunt] câteva cuvinte specifice care  nu au charm în limba română.

Când m-am apucat eu în liceu eram prea bătrân [după al doilea război mondial], şi m-am luptat şi cu franceza şi cu latina şi cu rusa, am învăţat pentru examen, şi la 40 de ani am luat examenul de bacalaureat la şcoala „Zoia Kosmodemianskaia”[Notă: nume dat după 1947 Şcolii centrale de fete, pentru a onora memoria unei eroine adolescente sovietice moartă pentru cauza comunistă].

Părinţii ţineau sărbătorile, mama aprindea vinerea lumânările, dar nu erau habotnici. Erau nelipsiţi de la sărbători dar nu atât de religioşi ca să meargă zilnic la sinagogă, pentru că mergeau la servici. Aveam sinagoga în cartier, n-avea nume, era sinagoga din Apărătorii Patriei. Dimineaţa nu se puteau ţine rugăciuni în cartier pentru că soţii plecau la muncă iar atâţi câţi mai rămâneau nu erau de ajuns ca să se facă rugăciunea, iar seara nici atât, dar sărbătorile erau respectate cu consideraţia cuvenită  momentelor din istorie amintite: Yom Kippur, Sucot, ş.a.m.d. Era o plăcere să vezi sucaurile în cartier la ovreii noştri, care mai de care mai frumoasă şi mai elegantă. Când era Purim era o adevărată bucurie să-ţi vină mascaţii în casă şi să nu ghiceşti cine sunt, să vină, să bea, să-ţi mănânce prăjiturile şi să-ţi dea cu tifla că n-ai ghicit cine este. Era o adevărată plăcere şi bucurie pentru noi copii în vremea aceea şi asta a ţinut până când cartierul s-a demolat, au plecat în alia şi n-au mai existat evrei în cartier.

Eu personal nu am o sărbătoare preferată. Pentru mine sărbătorile evreieşti sunt sărbători istorice, sunt sărbători ale bucuriei, ale unor evenimente legate de agricultură, de viaţa antică a evreilor, n-au nimic de fapt religios în ele. Faptul că de Yom Kippur, oamenii se roagă la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, pentru împăcarea între oameni care au greşit, are un caracter deosebit uman. Eu n-am fost niciodată religios, după bar miţva  mi-am făcut datoria ca orice copil de evreu, munca de zi cu zi, serviciul a împiedicat contactul cu litera ebraică. Când mergeam cu tata la Roş Hashana, la Yom Kippur, la  şil şi mi-a pus talitul pe umăr şi am citit din seider o luam ba înainte, ba rămâneam în urmă că nu ştia pe unde sunt. Şi m-a enervat că  mă simţeam ca viţelul la poarta nouă şi toate astea m-au făcut să uit şi ce-am citit. Asta nu înseamnă că dacă nu prea merg decât rar la sinagogă în împrejurări festive, nu mă simt un bun evreu.  Merg la templu [Templu Coral], căci în cartierul meu nu mai există sinagogă. Erau cu zecile în trecut, fiecare stradă avea câte o sinagogă, fiecare breaslă  avea sinagogă, de tâmplari, de cizmari, tinichigii,  câte meserii au fost. Fiecare meserie avea mândria ei să aibă sinagogă ei ceea ce era foarte frumos .

Am copilărit în Bucureşti, în cartierul Vitan, strada Foişorului unde m-am născut, unde am gustat jocurile copilăriei acelei vârste. Copil fiind ieşeam pe geam că mama era la atelier, să îşi câştige existenţa, şi cunoşteam foarte bine cartierul. Cartierul [Dudeşti] în care am locuit era un cartier de oameni modeşti, oameni muncitori şi în care viaţa se desfăşura în mod paşnic. Evenimente deosebite erau acelea în care erau ploi torenţiale şi apa curgea de la Vitan pe strada Foişorului pe undeva pe lângă un deal al Foişorului, apa curgea după aceea la vale spre Dâmboviţa. Retragerea apelor pluviale de pe stradă erau bucuria copiilor pentru că căutând în rigola străzii aveam să găsim fel de fel de minuni pentru noi copiii, bile din sticlă, bile din oţel, nasturi, bani găuriţi din vremea regelui Carol [I], bani buni din timpul domniei regelui Ferdinand [I]. Cu bănuţii ne cumpăram o jumătate de rahat, care era 50 de bani sau un rahat întreg care costa 1 leu, un dulce care era vândut de olteni veniţi la Bucureşti să-şi câştige existenţa. Şi vânzând acest rahat, cu apă rece bineînţeles, purtată într-o doniţă. Apa era a unor izvoare care se scurgeau în Dâmboviţa şi la care se ajungea pe nişte trepte.

În afara acestor  bunătăţi ale copilăriei, mai ne bucuram dacă aveam bani, dacă nu jinduiam şi ne uitam la acei albanezi sau turci care treceau strigând “Bragă rece, bragă rece !„,  şi în spate [aveau] un dispozitiv, un fel de tulumbă, el se apleca şi umplea paharul. Sau trecea alt gen de negustor albanez şi care la rândul lui striga marfa pe care  o vindea, erau nişte ardei verzi şi roşii pe băţ sau nişte cocoşei roşii pe băţ [Notă: acadele]. Care copil avea bani cumpăra şi îşi lingea bunătatea iar ceilalţi fireşte jinduiau. Restul comerţului era la rândul lui pitoresc, pentru că dimineaţa veneau oltenii din  actuala Piaţa Naţiunii cu coşuri încărcate cu legume şi fructe şi lăsau pe datorie, datorie care era trecută cu creta pe tocul uşii, unde nimeni n-ar fi îndrăznit să şteargă niciodată. Spuneau „Lasă cucoană, o să-mi dai când o să ai bani!”, că lumea era săracă şi n-avea de unde să cumpere. Aceeaşi însemnare cu tibişirul [Notă: creta] o făcea şi lăptăreasa, ea făcea o linie, două, patru, a cincea traversa aceste linii cu o dungă, iar cinci reprezentau cinci litri de lapte. Mai venea după amiază olteanul care vindea peşte tot pe datorie, iaurgiul. Făcea un iaurt de excepţie, numai când tăia cu paleta porţia de iaurt îţi lăsa gura apă.

Cum pe vremurile acelea curentul electric încă nu se introdusese în casele oamenilor şi nu existau fiare de călcat electrice  ci numai cei cu cărbuni, aceştia trebuiau cumpăraţi de la cei care treceau pe stradă şi strigau „Chiop, chiop, cărbunarul!” Lumea ieşea şi cumpăra aceşti cărbuni, ca şi apa necesară existenţei, care era adusă cu sacalele şi vândută cu găleata. Era adusă de pe Calea Dudeşti, din faţa actualei clădiri a Poştei [Vitan], în jurul căreia se adunau sacalele [Notă: butoi pe un cadru de două sau patru roţi]. În jurul acestui centru de apă trecea  primul tramvai electric nr. 19, în Calea Dudeşti, în capul străzii Vitan, şi de unde pleca spre centru. Străbătea Calea Dudeşti, Calea Văcăreşti, bulevardul Brătianu pe vremea aceea şi ajungea în bulevardul 1 Mai, la podul Chibrit. Astea sunt modestele mele amintiri din acele vremuri. Erau întreceri cu zmeul,între cei mai mari, se puneau lame la gura zmeului ca să taie sfoara adversarului. Se împărţeau  copiii în tabere, care cu care  ţinea, exista admiraţie pentru aceştia. Noi cei mici, ne mai jucam, ba cu pocnitori făcute cu pământ, ba cu sfârleaza, era o plăcere. Erau sfârleze de diferite culori şi când se roteau, imitau luminile curcubeului. Mai ne jucam cu cercul, împingeam cercurile de fier şi înconjuram mahalaua pe trotuarele asfaltate la acea vreme, erau bucuriile copilăriei. Cea mai mare bucurie era  aceea când o dată bunica [maternă] m-a luat şi m-a dus, în Calea Victoriei, la magazinul LaFayette, astăzi magazinul Victoria, ca să mă bucur de conţinutul unei vitrine. Era acolo Moş Crăciun , un brăduleţ, un trenuleţ care se învârtea în continuu, o păpuşă, o maşinuţă, iar eu copil eram fericit să văd acest lucru. Dar cum arătau jucăriile, cum se foloseau acestea n-am apucat niciodată, nici măcar o minge de cârpă n-am avut. Jocul meu au fost cu pocnitorile, cercul, arşicele, jocul cu bile, aceasta a fost parte din copilăria mea.

În cartierul Apărătorii Patriei erau foarte multe familii de evrei, peste 60 de familii, şi s-a simţit nevoia unui om  de cult.  Cartierul a luat fiinţă  la marginea capitalei, pe un teren parcelat, în anul 1927. Nu era pavat, nu avea lumină electrică, canalizare sau apă potabilă. Ici, colo se afla un puţ cu care se scotea apa de la 25 de metri adâncime.Nu aveam posibiltăţi să aducem din afară un om şi un dogar din cartier, pe nume Rotstein, cu o spuză de copii, şi care cunoştea bine elementele de cult, a fost deserventul nostru. De sărbători, însă, trebuia să aducem  neapărat un haham, să ne taie păsările, dar cum şi aceasta costa destul de mult, domnul Rotstein a făcut o şcoală de hahami, probabil la comunitate. A fost  autorizat s-o facă şi el a fost şi deserventul nostru  de cult şi hahamul cartierului nostru şi tot el a continuat să înveţe pe copii să scrie şi să citească limba ebraică. Problema se punea, unde să ţinem rugăciunile, că nu aveam sinagogă  şi atunci s-a înfiinţat un comitet cetăţenesc de evrei,  care s-a ocupat de problema cultului, dar se punea problema unei clădiri unde să încăpem, că eram foarte mulţi. Şi am organizat fel de fel de baluri din ale căror fonduri să putem face această clădire în care să facem şi grădiniţa pentru copii. Acelaşi lucru l-a făcut şi comitetul de români din cartier, că era mai numeros. Evreii mergeau la balurile românilor, românii umpleau sala evreilor. Cât se realiza la astfel de baluri nu ştiu, eram copil. Preşedintele comitetului nostru, marochinerul Şaraga, care avea un mic magazin pe strada Regală, şi avocatul Stoica, [preşedintele comitetului românesc], singurul cu casă de cărămidă din cartier, s-au înţeles să facă totul împreună. De fiecare dată banii s-au strâns la oală şi s-au făcut în cartier  o şcoală cu două săli de clasă, că n-aveam şcoală  în cartier, biserica cartierului care există, apoi sinagoga [nu avea nume, era numită sinagoga din Apărătorii Patriei] în care a funcţionat şi grădiniţa  pentru toţi copiii cartierului. La deschiderea grădiniţei a participat prefectul poliţiei capitalei, generalul Marinescu.

În timpul legilor rasiale nu s-a schimbat nici un fel de relaţie, aceeaşi amiciţie, aceeaşi înţelegere între oameni, cauza a fost sărăcia, că fiecare pleca la oraş sau venea  în cartier şi îşi practica profesia  din care cu greu scotea cele necesare traiului. Cartierul nostru, în afară de avocatul Stoica de marochinerul Şaraga şi un funcţionar de la magazinul Pop & Bunescu, actualmente [magazinul] Bucureşti,  n-a avut intelectuali, toţi erau meseriaşi, toţi  erau oameni care duceau traiul de azi pe mâine  şi nu mai era timp de manifestări şovine, antisemite. La noi în cartier au fost şi unguri şi  nemţi şi ţigani, de evrei nu discut, că am fost destui, români au fost majoritatea.

Până am terminat şcoala, am bătut câmpul. Nu am jucat fotbal niciodată, că nu mi-a plăcut, dar eu am jucat jocurile vârstei, bile, arşice, capra, Cal de prinţ şi de împărat. Se aruncau bilele în gaură, dacă erau toate în gaură erai împărat dacă erau numai cinci erai prinţ, dacă erau patru în gaură erai cal de împărat şi eu îmi călăream calul,  iar cel care băga numai trei era cal de prinţ şi îl călărea prinţul, iar al cincilea băiat, dădea cu bilele şi în funcţie de rezultat regele şi cu prinţul aveau emoţii să nu-i schimbe, iar caii abia aşteptau să fie schimbaţi. Şi ăsta era jocul. Mai ales îmi plăcea ţurca. Era o bucată  de lemn  pătrată, pe care scria o anumită cifră şi o puneai la o margine de linie şi o băteai  şi cădea ţurca şi ce cifră aveai aicea, luai ţurca o băteai şi ajungeai la distanţe tot mai mari şi cu asta câştigai terenul sau pierdeai. Astea erau jocurile copilăriei în şcoală. Iar fetele jucau şotron, mingea sau sărea coarda. Astea erau jocurile nevinovate ale copilăriei noastre.

Locuind în cartierul Apărătorii Patriei, am plecat pe şoseaua Berceni unde treceau caravane întregi de căruţe cu legume şi fructe şi cu pepeni. Bineînţeles că noi, copiii, ne ţineam după ei strigând: „Nu ne dai şi nouă o roşie, un ardei? Să-ţi trăiască caii! Nu ne dai, nene şi nouă un pepene ? Să-ţi trăiască caii ! Să ai vânzare bună la piaţă!” Şi oamenii buni la suflet ne dădeau ardei, vinete, roşii, pepeni. Roşiile şi pepenii se mâncau acolo pe şanţ, că şoseaua era mai înaltă decât terenul şi erau tufişuri pe marginea şanţului era adunată de fiecare partea lui, nu mai mergeam la prânz acasă. Prima dată  [când] am venit cu toate în cămaşă, mama a rămas speriată şi uimită : „Ce-i cu tine?”, gata să mă ia la bătaie, „Cum te-ai dus să ceri?-Păi dacă toţi copii au cerut, am cerut şi eu!”. Asta a fost o parte din distracţie. Un prieten mă bătea şi tot am mâncat bătaie de la el, că era mai voinic, era băiatul unui tâmplar, Wasserman,  care a plecat din cartier undeva în lume, nu ştiu unde a ajuns, pe care nu pot să-l uit şi mai avea el un vecin. Era nepotul unui tinichigiu, care s-a lăsat de meserie,  şi s-a făcut cârciumar acolo pe şoseaua Berceni, unde vindea şi el ce putea acolo, vin şi rachiu, şi şi-a crescut astfel cele două fete.

Aveam nouă ani şi jumătate când o asociaţie evreiască , „Loja Lumina”,  a adunat copii evrei săraci la Liceul Cultura 6, de pe strada  Zborului. Acolo m-a văzut o comisie de doctori şi am plecat la Poiana Ţapului în vacanţă. M-am trezit cu tanti Liza: „A, Surica, toţi copiii au plecat în colonie la Poiana Ţapului! Repede, să-l trimiţi şi pe el!” Mi-a dat bilet de tren şi m-a dus mama în gară şi m-a dat în primire cucoanei care mergea acolo şi i-a promis să mă ducă şi pe mine la colonie. Am văzut munţii [Munţii Carpaţi] prima dată la nouă ani şi jumătate, de care m-am îndrăgostit. Şi am nimerit  în această casă unde a fost colonia şi pe copilul directorului de la şcoala Moria. Şi de aici rivalitate, s-au ataşat copii de mine. Aveam bradul meu, destul de înalt şi sus făceau crăcile aşa o curbă, tocmai bine să te instalezi cu popoul în el şi mă legănam în el. Şi ca să scap de ei mă urcam în brad şi de acolo spuneam tot ce vroiam. A fost o lună de zile foarte frumoasă. Am trăit măreţia unei clipe fantastice în urma unei ploi, peste drum de calea ferată era Zamora, şi acolo a căzut într-o poiană un picior de curcubeu. Această imagine m-a urmărit toată viaţa, era fantastic, uriaş, imens pe două benzi. Am scris o poezie despre asta, anul trecut: „ Poiana Ţapului, Zamora, cu munţi falnici şi cu brazi,/ M-a oprit cumva la sine/Într-o clipă de amiazi/ Prahova curgea alene, purtând murmur de izvoare,/ Ţigla pe acoperişuri fermeca cu a lor culoare,/ În pădure, Urlătoarea, o cascadă tumultoasă/ Cobora şi ea la vale, rece, proaspătă, voioasă [...] Când a încetat şi ploaia şi s-a înseninat cu greu/ S-a ivit chiar spre Zamora, un picior de curcubeu”.

La 16 ani când am fost trimis de şcoală la mare [Marea Neagră] şi în anul următor, iar a treia oară   fiindcă făcusem treabă bună ca şef de grupă din şcoală ne-a chemat comandantul taberei, doctorul orelist Dumitrescu. Am văzut marea unde se varsă Nistrul [actualmente teritoriu ucrainean]. Apa de acolo era mai limpede decât cea de la izvor şi plaja este atât de lată, cu dune de nisip pur şi simplu, în care piciorul se afunda. Când trebuia să ne întoarcem în tabără la masă, după ce ne zbenguiam, nu puteam să mergem, alergam de nebuni să ajungem pe pământ, nisipul fiind fierbinte. Şi mai era ceva drăguţ acolo, erau nişte moluşte tare micuţe în mare, care aruncate pe mal mureau. Seara mergeam pe mal şi găseam lumini fosforescente, marea era plină de steluţe minuscule. Pălăria cercetăşească avea un fel de crin pe ea ca o liră şi o aranjam cu aceşti răcuşori micuţi şi se vedea în întuneric pălăria luminată. Cercetăşia mi-a plăcut foarte mult. Am dormit în corturi. Cortul era băgat în nisip ca să nu zboare, era legat cu sfori de ţăruşi, foile erau băgate în nisip ca să nu îl ia curenţii. La mare creşteau ierburi destul de înalte, pe care noi le-am tăiat şi am făcut aşternut din ele. Pe ele am pus foaia de cort, pernele le-am umplut tot cu iarbă şi ăsta a fost dormitorul nostru. Eu am stat cu ceilalţi doi colegi ai mei, care erau comandanţi de grupă într-un cort de trei persoane, alţii erau în cort de 6, de 8 de 10. Ne jucam cu o cărămidă aruncată în apă, cine o găsea avea dreptul s-o arunce mai departe şi ceilalţi s-o caute. Într-un asemenea joc, ceilalţi s-au plictisit, iar eu am continuat să mă joc de unul singur şi curenţii m-au purtat către Nistru. Curenţii erau tot mai puternici şi adâncimea tot mai mare şi oboseam tot înnotând spre mal fără să pot ieşi din curent. Şi în clipa aia de disperare, în prag de moarte, mi-am adus aminte că la un foc de tabără, unul din băieţi, unul Tache, zicea „La fundul apei nu prea mai sunt curenţi!” Atunci m-am aruncat spre fund şi am început să înot. Ieşeam afară să trag aer, iar mă aruncam în adânc şi după o veşnicie am ajuns la mal la plajă şi am stat nu ştiu cât acolo până mi-am revenit. În anul următor ştiam să înot, matur fiind am făcut curse de kilometri. Ultima am făcut-o înainte de m-am pensionat cu vreo doi ani [1978], la Neptun. De atunci n-am mai văzut marea. Asta e că mi-a plăcut natura foarte mult, mi-e dor de ea şi o jinduiesc, n-aş putea spune că nu pot face faţă unor cheltuieli, nu ne mai ţin picioarele şi inima, să inspirăm aerul ăsta nociv.

Am avut multe ocupaţii. Orice am reuşit să fac dacă mi s-a arătat. În casă eu i-am ajutat pe părinţi să facă bidinele, pe care le duceam la ambulanţi. Plecam la servici mă întorceam de la servici luam comanda de la ambulanţi, seara, noaptea le confecţionam. În 15 martie  1933, când aveam 12 ani şi jumătate, am stat 3 luni să învăţ profesia de zincograf. Zincografia se împarte în mai multe secţii. Adică să înţelegi dumneata, fotografia o face reporterul, se ia fotografia se pune pe un geam, se reflectă lumina şi se transcrie poza pe geam unde-i negru devine alb şi unde-i alb devine negru. Se ia apoi geamul şi se duce la altă secţie de copiat, geamul se aplică pe o placă de zinc sub lumină, unde este negru devine alb pe zinc şi unde este alb devine negru. Se ia clişeul şi se bagă în nişte băi de apă tare, 3-4 băi.  Iosif Berman [Notă: (1891-1941): fotograf evreu celebru în epoca interbelică pentru reportajele sale. Era supranumit „omul cu o mie de ochi”. A colaborat în perioada 1920-1930 la ziarul „Adevărul”,  la revista „Realitatea ilustrată”, etc. A fost corespondent la „Berliner Tageblatt”, „London Express” şi „New York Times”.] era însoţit de alţi doi ucenici de-ai lui oameni maturi, Cioc şi Matei pe care i-am cunoscut în perioada când eu începusem meseria de zincograf. Când intrau în zincografie venind de pe teren, treceau prin atelier, ieşeau la o scară prin dos, că n-avea lift, şi se duceau în laboratorul lor unde developau fotografiile şi le aduceau în zincografie. Era foarte iubit de oameni, şi odată m-a fotografiat  în faţa barului „Zig-Zag”,  pe [strada] Matei Millo, în spatele [terasei] Oteleleşanului, unde acum sunt Telefoanele [Notă: Palatul Telefoanelor, pe Calea Victoriei]. Nu ştiu ce a fost pe acolo şi eu m-am suit pe gard să casc gura şi el a prins o poză a momentului şi am apărut şi eu în ziar, în 1936-37 cam aşa ceva, că în 1938 ziarul a fost suspendat.  La „Adevărul” şi „Dimineaţa”, la ziar, am stat 6 ani jumătate [1933-1939].

Apoi am lucrat la o fabrică de corpuri de iluminat [1939-1940] şi am făcut montajul corpurilor, am făcut lăcătuşerie, am şlefuit garniturile elementelor de bronz să aibă un colorit deschis, am lucrat la druckbanc. Druckbanc-ul  era un fel de strung pe care se modela tabla prin apăsare cu un druck, o bară de metal, tabla aluneca în faţa mânerului şi acesta apăsa şi uns cu slănină ca să alunece druckul, eu trebuia să aplec această tablă şi să o aduc la forma modelului. Aceste piese erau utile pentru alcătuirea unui corp de iluminat, fie că era pentru acoperit legăturile de la plafon dintre lampă şi corpul lămpii, fie erau acele piese pe care se sprijinea abajurul, inclusiv elementele ornamentale din tablă care se uneau să facă frumoasă linia tijei în mijlocul lămpii.

Al Doilea Război Mondial

În anul 1940, locuiam cu părinţii. În noaptea de 8 octombrie am fost treziţi din somn de şeful de post al jandarmeriei din cartier, însoţit de cinci indivizi dintre care unul purta cămaşă verde [Notă: era legionar] 7. După ce au scotocit prin toată casa, speriînd pe fraţii mei mai mici, sub pretext că vor să găsească material subversiv, au plecat luând cu ei pe tata. Am trăit atunci o noapte înspăimântătoare. Spre ziuă, şeful postului, s-a întors cu alţi legionari şi ne-a dus la post pe mine şi pe mama. Pe atunci eu aveam 20 de ani şi mama 42 de ani. Am fost duşi de la post la circa de poliţie 27, situată pe strada Pieptănari, în faţa cimitirului Bellu [Notă: cimitir foarte vechi din Bucureşti, unde sunt înmormântate multe personalităţi]. Acolo l-am găsit pe tata, pe domnul Goldstein, pe domnul Rozentzveig, ambii oarecum vecini cu noi. Cei prezenţi la secţie se distrau pălmuindu-ne, iar pe tata l-au pus să şteargă urina din WC cu o batistă. Spre amiază, toţi am fost duşi la Prefectura poliţiei capitalei, unde am fost separaţi de mama. Pe noi, cei 4 evrei din cartier, ne-au dus la subsol. În acest subsol, tata a fost bătut sistematic, mai întâi la palme cu bastonul de cauciuc, apoi la tălpi până i s-au umflat. Ca să se desumfle l-au pus să danseze până s-a prăbuşit. Apoi au continuat bătăile cu unicul scop de a divulga pe comuniştii pe care îi cunoaşte. Au urmat la rând toţi ceilalţi. Spre seară, după încheierea maltratărilor am fost duşi la etajul II al Prefecturii, unde am găsit-o pe mama şi numeroşi oameni, care erau siliţi să stea cu faţa la perete cu mâinile ridicate. În tot timpul acela se aduceau oameni culeşi de pe stradă de legionari. Nemâncaşi, nebăuţi, nedormiţi şi fără posibilitatea efectuării nevoilor, am stat în acea încăpere până târziu noaptea, cănd am primit vizita unui colonel din armată. Acesta ne-a chestionat pe fiecare cum ne cheamă, de unde am fost luaţi şi ce ştim despre ridicarea şi maltratarea noastră. La scurt timp după plecarea sa un comisar a venit şi ne-a cerut să plecăm acasă.

Anul 1941, odată cu declanşarea războiului antisovietic, în luna iunie, aviaţia acestora a bombardat capitala. Bombele au căzut e strada Justiţiei, în apropiere de strada 11 Iunie, chiar sub dealul Mitropoliei, pe o casă din cartierul nostru [la periferia capitalei] şi o aripă a spitalului numărul 9, de boli nervoase. Dacă au existat zvonuri sau suspiciuni asupra evreilor nu ştiu, dar cert este că la data de 22 iulie 1941 [Notă: Conform ordinului nr.4.599/1941 al Ministerului Afacerilor Interne],  au fost adunaţi [de jandarmerie] toţi evreii din cartier. Am fost obligaţi să [stăm] în curtea  şi incinta sinagogii noastre, toţi [bărbaţii] ce împlinisem 18 ani până la vârsta cea mai înaintată [Notă: termenul este folosit cu sensul de perimetru in care au fost fortati sa locuiasca sub paza jandarmilor si pe care nu puteau sa-l paraseasca, nu cu sensul de lagar de concentrare si exterminare]. În două-trei zile s-au adăugat lotului nostru alţi câţiva bărbaţi de pe şoseaua Giurgiului, [cartierul] Progresul, şoseaua Pieptănari, şoseaua Colentina, din Bucureştii Noi şi din cartierul Traian, de pe şoseaua Olteniţei. Aici am fost reţinuţi, peste 60 de oameni, timp cinci săptămâni sub pază de jandarmi. Singurul acces permis a fost al membrilor de familie. Nimeni nu s-a interesat de noi din partea comunităţii sau Centralei Evreilor. Am văzut cu ochii şi am trăit fenomenul foamei  al celor la care nu mai aveau ce să li se aducă de acasă  de către soţii sau mame. La clipele în care cineva împărţea ce i s-a adus de acasă cu  celalalt vecin sau prieten, dar şi clipele în care trebuia să te ascunzi când mâncai ceva  ca să nu te vadă celălalt. Dar situaţia noastră s-a îmbunătăţit datorită unui fost locatar [evreu] din acest cartier, pe nume Ascher care prin posibilităţi proprii a reuşit să ne aducă hrană în fiecare zi. Când defunctul Asher,  Dumnezeu să-i odihnească osemintele şi sufletul, ne-a adus hrana necesară moralul ne-a crescut, umilinţele au dispărut şi am dus viaţa acolo sub pază de jandarmi. Fiind poate singurul supravieţuitor, încerc să îmi amintesc numele şi profesia celor din lagăr, diferite ipostaze ale acelor timpuri.

După 5 săptămâni, la sfârşitul lunii august, printr-o hotărâre statală [Notă: Conform ordinului nr.31200/1941 al Marelui Stat Major] s-a dispus eliberarea noastră din lagăr şi puşi la dispoziţia Centrului de recrutare care ne-a trimis la diferite detaşamente, a început munca obligatorie. Primul detaşament în care eu am nimerit a fost cel de la Poligonul Bucureşti, unde s-a lucrat la anumite şanţuri pentru  a înlesni instruirea armatei la acest poligon de tragere.  Am făcut tot ce mi-a stat la îndemână, am vopsit paturile la spitalul Cantacuzino de la Piaţa Gemeni,  care a fost de fapt un dispensar al salariaţilor, se numea „Albert Thomas„. Am făcut saltele, peste 1000 de saltele, la Consiliul de patronaj. M-a învăţat la început să umplu salteaua cu paie, să poată să coase buretele pe margini, am devenit eu şeful echipei compusă numai din electricieni, un croitor, un papucar şi un cizmar. Nu era de meserie tapiţer nici unul,  cel care ne-a iniţiat fusese fiul unui tapiţer evreu, care şi-a recâştigat cetăţenia poloneză şi a scăpat de muncă obligatorie. Şi în timpul în care ne căutam noi de lucru, am nimerit la atelierul de hidrofoare şi bobinat motoare electrice al inginerului Maxim Brănişteanu, pe [Bulevardul] Magheru, unde e gura de metrou acuma. Am găsit un om, care nu era inginer dar la care veneau ingineri din facultate să-l consulte şi mi-a explicat într-un limbaj foarte adecvat şi simplu cum se formează magnetismul, pe unde intră curentul şi pe unde iese curentul, de ce se roteşte rotorul, de ce se roteşte mai iute, de ce se roteşte mai încet în funcţie de numărul de bobine, iar eu am ajuns un om să fac un motor într-o zi. Şi pentru mine era un examen, pentru că eu am făcut cu totul altceva ca tânăr meseriaş,  ca electrician.  În rest se ştie ce viaţă am dus sub muncă obligatorie, fiecare cu norocul pe unde a nimerit până s-a încheiat războiul.

Moritz Leinweber, fratele meu, a fost în Transnistria , însă nu  în lagăr aruncaţi, ca cei din Basarabia şi Bucovina şi nordul Moldovei, a fost sub controlul armatei române. Au fost luaţi din 1942, deci aproapre 2 ani a stat acolo şi mama a reuşit cu legătura de la centrul de recrutare să-i trimită ceva îmbrăcăminte. Îşi lua şi el darul, dar a făcut treabă omul ăla, a fost cumsecade, şi aşa am ţinut legătura cu el. I-a dus organizat înapoi ţară, s-au cam împrăştiat în jurul Iaşilor că n-au vrut să-i prindă ruşii să-i trimită să lupte. A ajuns în Bucureşti după 23 august [1944] cu mare întârziere, a ocolit noaptea să nu-i prindă ruşii, care veneau şi ei spre capitala. În Transnistria au murit rudele tatălui meu adoptiv. A fost unchiul David, care se căsătorise, avea un copil, au murit toţi. A avut un frate, nu ştiu ce meserie a avut, a cărui nevastă şi fiică i-am regăsit la Haifa în 1974, care au scăpat cu viaţă, şi o soră  la Vatra Dornei, care a murit pe acolo [în Transnistria].

După Război

Din 1946 până în 1948, am lucrat la Comitetul raional PCR, şef serviciu administrativ apoi revizor contabil, la Ministerul comerţului, ca economist din 1948 până  la 31 decembrie 1951. Am făcut în viaţă aceste lucruri pentru că mi s-a oferit ocazia. În  Ministerul Comerţului, m-a deranjat răbojul evidenţei materialelor sau lipsa de evidenţă a inventarelor şi atunci am solicitat unchiului lui Pătrăşcanu 8, care era contabil la sectorul de partid [sectorul] trei  să mă înveţe cum se aplică contabilitatea prin transcriere. Am înfiinţat un sistem de inventariere, încât în orice clipă oricine ar fi întrebat articolul nr. 10 ce este şi unde se găseşte, atunci din evidenţă spuneam articolul 10  este maşina de scris cu carul mare şi se găseşte în direcţia X, şi în camera Y, erau toate sub semnătură. Văzând cei din conducerea de partid şi sindicală realizările acestea ale unui om cu o şcoală industrială, în urma unei hotărâri a Consiliului de Miniştri ca din muncitorii evoluaţi să se facă revizori contabili, am fost obligat să urmez şcoala de revizor contabil  timp de 3 luni de zile.

 Am făcut orchestră în minister [în anii 1950], unde e acum hotelul Bucureşti, pe Calea Victoriei, acolo era Ministerul Comerţului. Acolo era o sală de teatru şi în care noi ţineam şedinţele din minister şi dacă am avut trei salariaţi instrumentişti,  şi mai era un băiat din altă direcţie care cânta la vioară şi la pian, am făcut o formaţie de muzicanţi. Eu am bătut tobe. Şi a început cu  melodii ruseşti, cu asta se începea întotdeauna, şi au rămas toţi căscaţi când m-au văzut la tobă, că toţi ştiau că eram şeful serviciului inventar şi materiale şi toţi aveau nevoie de un scaun, un fişet, covor, maşina de scris, creioane, hârtie şi altele.

În 1952 m-am transferat la Trustul de alimentaţie publică pe aceeaşi funcţie. La început, vreo trei luni, am lucrat la stabilirea cauzelor pentru care au fost pierderi la aprozar apoi am început sa fac revizie la foarte multe TAP-eleuri, adică Trusturi de Alimentaţie Publică, care administrau restaurantele, bodegile, cofetăriile şi laboratoarele aferente. Am fost scos din producţie de către Sindicatul comerţ finanţe [1952-1958], cooperaţie care îmi cunoştea activitatea ca responsabil cultural pe capitală în sindicatul comerţ. Am fost trimis să activez în Consiliul central sportiv Spartac, care cuprindea toţi salariaţii din comerţ, finanţe, cooperaţie şi industria alimentară, unde a trebuit să analizez probleme financiare care au apărut la această asociaţie. Având talent la tir, am făcut parte din echipa de tir a Asociaţiei Spartac, am concurat la poligon alături de Iosif Sârbu, Carmen Stănescu, cu Herşcovici, multicampion naţional şi mulţi alţi sportivi de valoare pe care i-a avut ţara în anii aceia.

[În 1960] am revenit iar la poziţia din Minister  ca economist financiar, m-am transferat la ICRM Bucureşti, Întreprinderea comerţului cu ridicata, materiale chimice, unde m-am ocupat de evidenţa tuturor utilajelor frigorifice care veneau din străinătate. De la graniţă eu trebuia să ştiu de starea lor, un fel de analist financiar, trebuia să ştiu starea fiecărui utilaj. Trebuia plătit dintr-un credit, când utilajul ajungea la destinaţie trebuia să-mi comunice că l-a primit  şi după aceea mergeam la Banca de Dezvoltare de pe Academie ca să iau creditul şi până atunci plăteam dobânda. Şi am început treaba cu două conturi la bancă. Neavând studiile la facultate, mi-a dat derogare secretarul de stat, am fost singurul cu derogare în tot comerţul, fapt pentru care la fiecare salariu aveam mai puţin cu 200 de lei. M-am ocupat de tot sectorul electrotehnic, am cumpărat şi am vândut corpuri de iluminat, erau 2000 şi ceva de articole, unele erau interşanjabile, mergeau la orice fel de braţ, altele erau speciale, trebuia să am din fiecare, fiare de călcat, piese de schimb la ele. Aveam vreo 36 de furnizori cu care aveam relaţii şi la un moment dat trebuia să semnez mii de contracte. Aprovizionam capitala, asta a fost activitatea mea în ultimii 20 de ani până m-am pensionat, la 1 septembrie 1980.

Am cunoscut-o pe soţia mea în cadrul activului de partid. Era o fată foarte cuminte, la locul ei.  Tatăl ei era în vârstă şi nu mai puteau să lucreze, fuseseră bombardaţi în timpul războiului  şi erau săraci lipiţi. I-am găsit locuind într-o mansardă, în cartierul Lânăriei, pe strada Didiţel, aproape de [Calea] Şerban Vodă. Am cunoscut-o în 1946, eram responsabil financiar şi ea contabilă. La un moment dat tovarăşul secretar mi-a pus sula în coaste. „ Ia ascultă, când te culegi de pe drumuri?Când te însori? -Cum să mă însor tovarăşe secretar, cu leafa mea?”  Eu am stat la părinţi, mâncam la cantină, dimineaţa un ceai. - „Da, eu cum sunt însurat şi am doi copii?” N-am mai zis că tot eu îi dădeam bani în plus, aşa era sarcina. Se spunea „Cine iese la baricadă pentru revoluţie? –Activul!- Cine-i activul?- Membrii biroului de sector!”. Noi eram drojdia, eram nimic, ei şapte erau grozavii, marii responsabili ai partidului pe sector. Şi se dădeau prime, ajutoare, care nu se mai rambursau. Am tăcut, dar totuşi nu era o soluţie să umbi din creangă în creangă. Şi am început să caut, cartierul meu nimic, circa 27 nimic, cartierul Progresul nimic, circa 26, 23,24, fabrica cutare, nu am găsit nimic care să meargă la suflet. Cunoşteam destule fete, şi la baluri şi chermeze, toţi veneau la balurile şi chermezele mele. Şi am strâns aria căutărilor şi am ajuns la cadre, la mine la administrativ, şi atunci am privit-o cu alţi ochi pe contabila mea. Am plecat amândoi la o şedinţă, la capitală şi am vârât-o în cinematograf cu tărăboi. „Tovarăşe Nicu, cum se poate? Să mergem înapoi! –Lasă că ne aşteaptă, să vedem un film acum!” Şi aşa a început curtea.

Soţia, Melania Leinweber, era născută [Reischer] la Roman, în 1926. Avea trei fraţi: Herman Reischer, Iancu Reischer şi Rebeca Saper [născută Reischer]. Herman a fost la Focşani fotograf, apoi în Israel, bucătar pe vapor şi a murit într-un sanatoriu. Fratele mai mic a lucrat la [Uzina]”Vulcan”[în Bucureşti] şi apoi a plecat în Israel unde a practicat strungăria la Haifa şi acolo a murit negustor. Rebeca a murit în 1996, în Israel. Melania a făcut liceul, a fost contabil. Am avut un copil cu mare greutate, pentru că pierdea sarcinile, a stat cu el 3 luni şi jumătate la pat. A fost contabilă la C.C.[Notă: Comitetul Central] al PCR până a născut copilul şi apoi a trecut la Alimentara  tot contabilă. Când eram la liceu [la seral] îmi traducea din latină sau din franceză şi îmi spunea în româneşte ce scrie în carte. A fost apreciată şi au luat-o în Ministerul Industriei Uşoare ca şefă de secţie la pasmanterie, după care a trecut la serviciul de tricotaje şi confecţii şi se ocupa de centrale din toată ţara şi cu contractările la capitolul tricotaje, era deja specialistă. Pe urmă a ieşit la pensie în 1981.

Am venit în casă cu zestrea adusă de mine, o pătură şi plapuma făcută tot de mine, cearşafuri, perne a dat mama. Ea n-a venit cu nimic, n-avea cu ce să vină, erau sinistraţi. Cu banii daţi de către sector, aşa era legea atunci, când cineva se căsătorea primea încă un salariu şi cu salariul primit de mine şi cu ce a primit şi ea, am cumpărat un şifonier, un covor amărât, un birou, o lampă electrică, o lampă de gaz şi aşa ne-am încropit noi căsnicia.  Fiind activist de partid cu soţia mea m-am căsătorit şi am înjghebat un cămin pe jumate de apartament, adică aveam o cameră 3 pe 3 jumate, un loc de baie, bucătăria şi hol comun cu altcineva. Era pe Splaiul Unirii nr. 14, acum e un bloc mare acolo, era vizavi de Morgă.  După ce a  născut soţia [1949], a murit socrul şi a venit soacră-mea să stea la mine. N-am avut timp liber niciodată. Nu ne ajungea salariul. Se scumpise viaţa şi a trebuit să lucrez şi acasă nişte treburi electrice şi de artizanat, eu marele economist, ca să scot un ban. Băgam un divan mic la intrare ca un dormitor comun şi mai era patul copilului. Dimineaţa îl scoteam pe hol. Am cerut la sindicat o locuinţă şi mi-a dat pe [strada] Sfântul Gheorghe. N-aveam baie, era doar bucătărie  şi un WC cu o chiuvetă mică. Astea erau condiţiile mele de trai, dar măcar era o cameră mare, unde am stat cu fetiţa şi pătuţul ei de fier şi soacră-mea în sufragerie pe un divan. Am obţinut o repartiţie, pe numele soţiei, la o casă de trei camere în [cartierul] Balta Albă cu două grupuri sanitare. Am cumpărat-o [după revoluţie] şi am vândut-o [mai târziu], neputând să plătesc întreţinerea.

Cu soţia nu am făcut vacanţe, pentru că nu se potrivea concediul meu cu concediul ei, fie aveam contractări în acelaşi timp, şi completări la contractări. Adică primăvara făceam completări şi toamna făceam pentru anul următor. Împreună am fost la  Sângiorz, la Eforie o dată,  la Neptun o dată, la Slănic Moldova odată. De la Neptun am venit cu ea cu piciorul în ghips, s-a reparat. Am mai fost cu ea la Buziaş, la Borsec, la Braşov. La Tuşnad a făcut un anevrism. Soţia a murit în Bucureşti, în 1990.

Victoria, [unicul copil] este născută în 1949. A făcut grădiniţa pe strada  Zamfirescu, îi plăcea să danseze. A început clasele primare la o şcoală pe strada Mântuleasa, liceul l-a început pe Calea Moşilor. A intrat la facultatea la Transporturi,  unde s-a remarcat, era printre primii zece în facultate. A terminat facultatea cu 9 şi ceva şi la examenul de stat a luat 10 pe lucrarea ei. S-a trezit repartizată la Braşov unde a făcut practica pentru examenul de stat, s-au bucurat de venirea ei şi au apreciat-o, dar nu a vrut să stea acolo. Atunci ministrul de la industria uşoară, a discutat cu ministrul de la Transporturi şi a dispus Institutului de cercetări de pe Calea Griviţei s-o primească. Oamenii nu spun că au fost antisemiţi, poate răuvoitori, n-au vrut s-o primească. A depus un nou examen, i s-a dat ca lucrare o staţie de cale ferată de la Braşov şi trebuia să stabilească calitatea traseului, mărfuri, pasageri pentru Braşov, adică o analiză economică. La examen cei de la facultate i-au dat 10 [Nota: În sistemul de notare şcolar românesc nota maximă este 10  şi  nota minimă de promovare 5. ] şi pe acelaşi subiect aici îi dă 8, pentru că nu a ştiut cum se fixează containerele de marfă. Eu i-am spus „Oricât ai ieşit cu note mari din facultate, oricât de capabilă şi competentă ai fi, trebuie să fii cu două capete deasupra unui bărbat! Trebuie să dovedeşti calităţi ca să fii acceptată ca femeie, să ţii minte asta în viaţă!” A devenit şefa serviciului, la secţia economică, analiză pieţe şi tarife. Câtă vreme a fost bolnavă, directorul dădea telefon să întrebe ce-i de făcut pentru că nu ştiau ei, dar ştia ea,  şi tot colectivul era pregătit de ea, asta a fost calitatea ei profesională. A avut şi teme de cercetare, contracte de cercetare cu Ministerul. Era foarte sociabilă, avea spirit de organizare, a fost foarte capabilă, şi-a luat locul foarte în serios. Se revolta,  nu suporta nedreptatea, avea limbă de glaspapir ca şi mine. Am obligat-o să fie mai cumpătată, mai atentă pentru că tot din cauza asta eu n-am mai evoluat în funcţiile superioare. S-a căsătorit [în anii 1980, cu un creştin], după căsătorie se numea Niculescu. A murit pe 30 decembrie 1993, din cauza unui cancer de pancreas. E înmormântată la [cimitirul evreiesc] Giurgiului, în Bucureşti. Am un nepot, Daniel Niculescu, de 21 de ani.

Eu mărturisesc că am devenit ateu cu timpul, am rămas unul care iubeşte oamenii, respectă oamenii. Socrii, părinţii, rudele care există aicea, verii lui mama cu soţiile lor, verii primari sunt la Giurgiului, numai tatăl meu biologic este la Filantropia şi cu tanti Matilda, sora cea mai mare a lui mama. Când sunt la cimitir sigur că spun kadiş, deşi asta este o formalitate care dealtfel nu ajută la nimic,  este legată de tradiţie, de sentimentele omului, de plecăciunea omului în faţa unor amintiri, ai unor oameni pe care i-ai cunoscut  şi îndrăgit. Religia iudaică are regulile ei de relaţii umane şi de igienă, care duce la absurditate cu caşrutul ăsta. Una e să găteşti într-o oală în care ai avut lapte, şi alta e să găteşti în oala de lapte, oală de carne, de Paşte alte vase. Dacă nu ai alte vase, trebuie să le fierbi cu sodă, să le faci curate, să nu mănânci pâine ci numai pască adică nişte exagerări. Eu am avut o ciocnire cu un văr de al lui tata în Israel. Îi dau telefon şi îmi răspunde soţia lui, nu mi-am dat seama că e vineri seara, şi îmi răspunde că e la sinagogă. A doua zi îmi spune „Bine mă Nicule, ai făcut un păcat mare, ai dat telefon şi soţia mea a trebuit să-ţi răspundă la telefon! - Da măi, am făcut lucrul ăsta, să ştii că ai mare dreptate, am făcut un mare păcat, că eu am pus mâna pe telefon şi tu n-ai răspuns!” Şi i-am zis „Tu sâmbăta te duci cu nevasta la plimbare? -Cum să nu mă duc?-Deci laşi uşa deschisă, nu o încui, dacă te apucă burta te duci la WC? Nevastă-ta a răspuns la telefon şi a făcut un păcat, tu să încui uşa sâmbăta nu e păcat, să tragi apa nu e păcat, să mănânci nu e păcat, că faci o muncă?“ Ce sunt cu absurdităţile astea în anul 2000?

Oamenii oriunde s-ar naşte sunt neputincioşi în faţa naturii, psihic simt nevoia să se agaţe de un sprijin şi acest sprijin real este Dumnezeu. Dar avem ceva şi  la budişti, adventişti, creştini şi la mahomedani şi la penticostali şi la protestanţi şi la luterani şi la tot ce vrei. Noi evreii am rămas staţionari în acest nod gordian cu „La anul la Ierusalim !“ şi persecuţia, care ne-a obligat să fim uniţi între noi, moral. Material, fiecare cu cortul lui. Suntem oamenii cărţii, oamenii Bibliei care le-au dat cele 10 porunci prin Moise, care a stat nu ştiu câte zile pe munte şi le-a spart în capul lor, când a găsit idolul la care se închinau. Din ele s-a născut codul napoleonian, codul juridic pe care l-a îmbrăţişat toată lumea în justiţie  şi multe alte minuni din astea care se datoresc evreimii, acestor oameni  care au ştiut să-şi păstreze istoria pe calea cuvântului. Aşa că eu nu sunt un religios, dar sunt evreu. Ceremonia Torei este un eveniment istoric, faptul că intri în suka, oamenii se bucură de rezultatele recoltei. Găsirea uleiului care  a ars a creat Hanuka, alt moment de bucurie, sărbătoarea luminii, din care Rosen 9 a făcut Hanukiada cu care a uimit pe toţi din străinătate, au venit să caşte gura şi ei să vadă cum e. [Notă: Hanukiada, este numele dat de doamna dr. Moses Rosen, turneului de vizitare al comunităţilor din ţară, iniţiat din anii 1970 cu prilejul zilelor de Hanuca. La aceste vizite organizate de conducerea comunităţii evreieşti erau invitaţi şi oaspeţi din străinătate. Faptul că las un pahar plin pe masă să vină sfântul Ilie, cine să vie să bea ? Omul se gândeşte că a fost sfântul Ilie, se sărbătoreşte o amintire. Aceste lucruri au un fond care impresionează, chiar şi Rosen a spus că nu avem o religie, ci o tradiţie, pe care o respectăm,  tradiţia mâncării, tradiţia relaţiilor între oameni, a sărbătoririi unor evenimente. Omul are nevoie să se agaţe de ceva, are nevoie de un sprijin moral, iar eu respect acest lucru.

În 1948 [când s-a creat statul Israel], era o bucurie, era un patos, o stare de fapt. Am fost suprins, venise Sadat la Ierusalim, la Knesset, să facă pace. Eram în spital, am evitat să mă operez la stomac. Prima oară în Israel [în 1974] îţi spun ce am simţit [domnul Leinweber citeşte o poezie proprie]: „De pe scara unui avion cândva am coborât/ Şi un haial  ce lângă el stătea mi-a spus Şalom!/Eu am simţit că sunt un om,/ Eram un om mai deosebit, căldura ta m-a învăluit./ Şalom!/ Acest cuvânt de întâmpinare eu l-am simţit în suflet şi picioare./ (De ce am fost emoţionat?) Păşeam pe al tău pământ plin de istorie şi sfânt,/ Un pământ ce a fost dorit/ De o Diasporă ce a voit/ Mereu să aibă ţara ei la bine şi la greu./ Pe mulţi tu i-ai îmbrăţişat  şi cu căldură i-ai ridicat/ Împreună aţi clădit ce mulţi alţi n-au izbutit./ Creaţia ta, gură de rai şi cea de pe Sinai/ Poartă stindardul cu Zion/ Şi flutură în veci/ Şalom.” Apoi mi s-au îmuiat picioarele, nu am mai putut să mai merg, m-a cuprins aşa o toropeală, nu mă mai puteam controla. Aceeaşi stare am simţit-o la Zidul Plângerii. Numai când îmi aduc aminte sunt emoţionat, parcă cade ceva pe tine, te apasă, te strânge, parcă ceva te poartă aşa în aer. Este greu de explicat şi te miri de ce oamenii merg şi plâng acolo. O suprafaţă într-un biet pătrat oarecare.

De ce nu am plecat acolo? Aveam în jur de 40 de ani, fetiţa era la liceu, era problema învăţăturii, era problema soţiei, care era funcţionară eminentă şi apreciată în minister. Ce era să facă acolo, să fie servitoare la alţii? Cine avea nevoie de contabil care nu ştia limba? Plus că soţia şi fata nu suportau căldurile. Venea vara, stăteam închişi în casă. Era  foarte răcoroasă şi ne simţeam acasă. Ca să am linişte în cap, închideam ca să nu mai vină lumea. „Plecăm! Nu plecăm! Plecăm!” Era ceva care apăsa starea psihică şi de ameţeală te forţa să pleci, luat de curent. Aveam o uşa de fier afară, o trăgeam să creadă lumea ca am plecat şi stăteam acasă ca să am linişte. Am văzut tot ce vrei în Israel,  toate frumoase, dar numai ca turist. Ca să convieţuieşti este foarte greu, că toate jigodiile din  Calea Văcăreşti şi Dudeşti, acolo au parvenit şi oamenii competenţi cu valori sociale, s-au zbătut în chin şi mizerie  până când s-au mai săltat şi ei.

Rudele din străinătate i-au scris mamei, toţi care au plecat au trecut mai întâi pe la ea, şi rudele din partea lui tata şi rudele ei de sânge. Şi  avea adresele lor, eu când m-am dus în Israel în 1974,  am  luat toate adresele şi am avut şi adresele celor din cartier. De la unul la altul am început să mai lărgesc cercul, am vizitat  circa 50 de familii, rude, cunoscuţi, prieteni. Am ajuns la 75 [de familii] în 1977. Şi mă duceam singur  şi eram o surpriză. Când am venit cu soţia în 1981, nu mai puteam face acelaşi lucru. Când anunţam că vreau să vin, trebuia să mă duc şi cu ea şi n-am mai putut să mai cuprind aşa de mulţi. M-am dus ultima oară în 1996, deşi ştiam că mulţi au murit, că mulţi au dispărut. M-am întors mâhnit.

Corespondenţa mea era citită [de către Securitate] şi nu m-a deranjat. O dată am scris că fata a fost curtată de un cetăţean care a fost căpitan în miliţie. Era criminalist la circa de poliţie din Balta Albă, unde noi locuiam şi s-au întâlnit  în troleibuz. Şi el a fost luat la întrebări „Ştiţi, am fost luat la întrebări că vreau să mă însor!” Era filat de  către securiştii circii de poliţie, ei ştiau cu cine umblă, că-şi păzeau cadrele. Şi ca să-i lase să se căsătorească a trebuit să intervin la Aneta Spornic, fostă ministru la Învăţământ. „Ce aveţi cu băiatul ?  S-a îndrăgostit de o fată al cărui tată a fost activist, al cărui bunic a făcut activitate revoluţionară şi  tatăl vitreg, Leinweber, a fost gazdă ilegală, la care au venit cutare şi cutare, somităţi ale partidului... şi care acum sunt mari miniştri !”.

Eram în braţe cu Europa Liberă şi eram la curent cu toate. Considerându-mă un om cinstit şi corect, nu am acceptat  batjocura să stea oamenii la coadă de nebuni la pâine. La brânzeturi şi mezeluri stăteau oamenii la coadă de seara până a doua zi. Nu cumpărau ce voiau, ci ce vine. Eram indignat, pentru că pe vremea burgheziei aşa ceva comuniştii n-ar fi tolerat,  scoteau oamenii la revoltă. Dar aşa cine deschidea gura era înhăţat şi dus la spălat geamuri, la bătaie, la frecat pe jos.

Cartierul Apărătorii Patriei  a dispărut în anii 1980. Astăzi e o mare de blocuri pe locul în care a fost agricultură, de jur împrejurul locului în care am locuit sunt locuinţe, străzi noi. Iar eu fostul copil, care  am trăit în natură şi am sorbit aerul curat şi am văzut cerul înstelat, mărturisesc că încă mi-e dor de el. Din tot ce a fost în cartier  cunoscut, nu mai există nimeni, a fost demolat în timpul lui Ceauşescu şi s-au făcut noi construcţii în care s-au mutat oameni veniţi din afară şi mai puţini din cartier. Eliberarea terenului a fost prin demolarea caselor 10 modeste, cu mici curţi şi grădini cu pomi fructiferi. Mamei i s-a dat o garsonieră undeva pe [Şoseaua Ion] Şulea în cartierul Energeticienilor, apoi am luat-o la mine că nu mai putea să stea singură. Şi aşa s-a imprăştiat toată lumea din cartier de n-a mai ştiut unul de altul unde se găseşte.

Am zis bogdaproste că l-au lichidat pe Ceauşescu, că l-aş fi împuşcat cu mâna mea pentru că a distrus buna credinţă a oamenilor cinstiţi, a mea şi a multora şi a foarte multor evrei care au sărit în tabăra comunistă să ajute să sprijine şi pe urmă au fost îndepărtaţi. După [revoluţia din]1989 nu s-a schimbat mare lucru, soţia bolnavă a murit, s-a îmbolnăvit fata, a murit, am rămas singur, m-am îmbolnăvit. M-am dus în vizită la fratele meu [în Germania] şi din cauza situaţiei economice am vrut să plec înapoi.

Nu am participat  la nici un fel de viaţă evreiască după război, pentru că eram ocupat cu munca mea profesională şi n-am avut cum să am relaţii. Am cerut sprijinul Asistenţei să-mi dea ajutor să plătesc un om atunci când soacră-mea a făcut ruptură de femur şi zăcea în pat. Eu aveam pensie de boală, lucram doar patru ore, soţia de asemenea, fata era  la  liceu şi nu mai rezistam economic. Şi întâmplarea a făcut  ca un băiat care lucra la Asistenţă,  era omul de lângă Rosen, i-a făcut un dosar favorabil şi a căpătat un ajutor. Au fost primele contacte cu asistenţa. Când mi-a murit soţia, Amalia [Notă: soţia rabinului Moses Rosen] a venit şi mi-a adus bani. Atunci când am rămas singur şi nu mă mai ajungeam cu pensia, mâncam la cantină şi plăteam abonamentul. Am devenit asistat, am căpătat asistenţa medicală şi medicamente şi un ajutor în toamnă [în anii 1990] care mi-a prins bine.  Am făcut infarct în 1993, şi am stat la [Spitalul] Caritas şi după ce s-a vindecat rana m-a trimis acasă cu un tratament medical costisitor pe care îl iau şi în ziua de astăzi. Eram înscris la Cristian [Notă: tabără din Braşov a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România ] şi după infarctul pe care l-am făcut mă ştersese de pe listă. Aveam nevoie de linişte dupa 40 de zile de spital. Am vorbit cu Wiener, care e un om la locul lui, şi de atunci am mers în fiecare an la Cristian şi am onorat gestul lor cu versuri de ocazie să apreciez munca lor  şi auzi că mi le-a băgat la dosar. Pentru ce? „Las să fie acolo!”.

Eu nu mai am nici un viitor, viitorul meu este locul de veci, acolo e mama, e tata, e soţia mea, e fiică mea, acolo e soacră-mea, toţi verii mamei şi verişorii mei.  N-am putere să mai merg la [cimitirul evreiesc] Filantropia, trebuie să mă opresc de trei ori până ajung, că am dureri de picioare, de la bazin, de la încheieturi. Gura mea nu tace, spune tot ce simte. Mă uitam la tata care m-a crescut, la 82 de ani era un om terminat, uita, umbla în baston. Eu mai gândesc lucid, fac poezii, ascult „tinerii” noştri asistaţi la Centrul de zi. În rest fac mascote, din blană alb, gri, bej, să iasă lucruri frumoase. Fac căţei, lei, maimuţe.  Eu care m-am născut şi crescut aici, cu toate persecuţiile trăite, am rămas un om al pământului. Am caietele mele de poezie: lirice, de copii şi pasteluri şi patriotice. Acum lucram la poezii stelare, am 30 de poezii numai cu stele, cu cerul, cu comete, cu tot ce vrei. Încearcă să te regăseşti aici: „Priveşte în jur prudentă/ Dar inimii dai glas,/Păşeşti vibrându-ţi trupul, ce simţi cum se împlineşte,/Îţi vrei furat sărutul ce gura îl odihneşte/Cu coapse în legănare, să înlocuieşti vrei  timpul, / Ţi-i inima în încordare şi ai vrea să-i rupi veşmântul,/ Te simţi înfiorată sub vântul cald de seară,/ Arăţi îmbujorată privind cum te înconjoară,/ Aduci pe drumul vieţii iubire şi candoare/Ca roua dimineţii sub razele de soare.” 

Glosar: