Aristide Streja

Aristide Streja

Aristide Streja
Bucureşti
România
Reporter: Anca Ciuciu
Data interviului: Aprilie 2004

Aristide Streja este un pensionar activ, care la 82 de ani încă lucrează pentru comunitatea evreiască ca ghid  şi custode al muzeului Memorialul Martirilor Evrei ”Moses Rosen”. De profesie architect, fost şef de atelier la Institutul de Proiectare pentru Construcţii Tipizate, a proiectat şi construit numeroase clădiri publice şi industriale. A scris împreună cu Lucian Schwartz lucrarea “Sinagogi din România”(1996), o carte mărturie a stării în care se găsesc astăzi multe din sinagogile comunităţilor evreieşti din ţară. Lucrează în Sinagoga Mare, o clădire declarată monument istoric de Academia Română, construită în 1846 şi în care, în anul 1980 a fost inclusă expoziţia Memorialul Martirilor Evrei „Moses Rosen”, o amintire a Holocaustului evreilor din România şi a vechiului cartier evreiesc care exista odată aici. În urmă cu şaptezeci de ani Aristide Streja se juca cu alţi copii evrei în curtea interioară în timp ce părinţii ascultau slujba religiosă, a făcut aici bar mitzvah, iar astăzi din  biroul existent în anexele sinagogii, se preocupă de lucrările destinate menţinerii şi restaurării acesteia.

Familia mea
Copilăria mea
Viața religioasă
Al Doilea Război Mondial
Viața de după Război
Glosar

Familia mea

Bunicii paterni au murit înainte de a mă naşte eu şi înainte de a veni tatăl meu în Bucureşti. Au trăit şi au murit amândoi în Nămoloasa [comună în sudul Moldovei, în judeţul Galaţi] înainte cu mult de primul război mondial, lăsând o familie de câteva persoane. Pe bunicul îl chema Haim Maier Wechsler. Pe bunica o chema Feighe. Tatăl meu, care era cel mai mare, a trebuit să întreţină încă două surori. Nu ştiu în ce condiţii au murit, nu m-am interesat când eram copil şi când am  ajuns destul de mare erau nişte lucruri care nu s-au vehiculat.

Blimette Benjamin [născută Wechsler], sora tatălui meu s-a căsătorit cu Aron Benjamin. Blimette a avut trei copii: Mauriciu, Carol şi o fată, Bori. A emigrat în Israel, devreme, prin 1955. Blimette cu Carol au locuit în chibuţul Nir Itzhac, pe strada Doar HaNeghev.. Blimette a murit prin anii 1970, nu mai ştiu cum s-a întâmplat cu restul familiei. Noi am avut legătură cu Blimette, ne-a spus [în scrisori]cum trăia în chibuţ.

Despre Betti Lupu [născută Wechsler], sora tatălui, foarte multe lucruri nu ştiu să spun. Avea o educaţie de gospodină, nu avea o meserie anume, decât că era croitoreasă, învăţase să facă croitorie şi se ocupa de confecţii, reparaţii de lingerie, şi croitorie de damă. Soţul ei, Lupu, era bolnăvicios şi lucra împreună cu ea, avea un atelier de croitorie, casnic, nu o afacere. Principala susţinătoare a familiei era ea, care muncea foarte mult ca gospodină şi ca lingereasa. Au trăit în Bucureşti, nu ştiu să spun pe ce stradă. Erau nişte persoane religioase. Betti a avut trei copii, Adolf Lupu, doctor internist care în timp ce îndeplinea stagiul militar ca  medic ofiţer a fost ucis, împuşcat, de un ofiţer legionar 1 [în timpul celui de-al doilea război mondial] şi două fete, Fanchette Recu [născută Lupu], căsătorită cu Mişu Recu cu care a avut 2 fiice, şi Evelina [născută Lupu], căsătorită fără copii, care a emigrat în Israel. Betti a fost afectată [de moartea fiului]. A murit soţul întâi şi ea după aceea. N-a fost foarte multă vreme, pentru că după al doilea război mondial familia aceasta dispăruse.

Haim Maier Wechsler, tatăl meu, s-a născut în 1883 la Nămoloasa, şi-a schimbat numele înainte de 1910, în Iulius Wechsler. Tatăl meu s-a însurat la Ploieşti în anul 1912. Fratele şi sora mea, s-au născut înainte de război [Notă: 1916 este anul intrării României în primul război mondial]. Tatăl meu a venit în Bucureşti în jurul anului 1900. Părinţii lui fiind decedaţi, el s-a ocupat cu mici afaceri comerciale şi a putut  să  contribuie la întreţinerea  surorilor sale.

Pe bunicii din partea mamei, familia Letzler, îi cunosc mai bine. Pe bunica o chema Eva Letzler şi pe bunicul îl chema Maier Letzler. S-au născut pe la mijlocul secolului XIX. Bunica mea a murit relativ tânără. Bunicul meu s-a recăsătorit – nu oficial, dar la evrei dacă stai mai mult timp cu o femeie eşti ca şi căsătorit –, a trăit cu o altă femeie pe care o chema tot Eva. Apoi s-a căsătorit şi oficial la starea civilă. El fiind rabin şi şoihăt, cunoscut în lumea evreiască din Ploieşti, nu avea voie să se căsătorească chiar imediat cu altcineva. Am cunoscut-o foarte puţin pe bunica mea [prima soţie a bunicului]. Era subţire, era o femeie foarte draguţă şi crescută moral, foarte liniştită. Era femeie casnică, crescută foarte strict în religia iudaică. Sora mea, care era mai mare ca mine, şi fratele meu, învăţau la şcoala şi nu aveau teme de discuţii cu ea decât de îngrijirea copiilor [atunci când venea în vizită]. A fost bolnavă, a murit, nu ştiu exact când, aproximativ la sfârşitul anilor 1920. Nu ştiu nici de rudele bunicii.

Bunicul era foarte religios, avea un şil pe care îl păstorea la Ploieşti. Bunicul meu aveau o educaţie evreiască sută în sută şi bunica bineînţeles că avea tot o astfel de educaţie. Nu cred că ei aveau şcoala organizată de stat sau într-un fel oarecare, ei au învăţat la ieşiva, se învăţa şi ivrit, dar se învăţa şi româneşte. În casă foloseau limba română şi idiş. Nu cred că cunoşteau alte limbi. Bunicul, era îmbrăcat ca un rabin, cum să spun, în negru, cu caftan lung, cu baston, mergea cu baston. Eu l-am cunoscut, a venit pe la noi de sărbători şi sigur că mama mea a avut şi o educaţie religioasă. Copiii mamei, cum sunt eu şi fratele şi sora mea, nu erau foarte religioşi, când venea bunicul meu la noi îi făcea observaţii mamei că de ce îi lasă pe copiii ei să nu fie respectuoşi. Sora mea era mai liberală în cugetare, aproape comunistă, nu foarte religioasă, nu prea mergea la sinagogă şi când venea bunicul meu la noi îi spunea mamei mele: “Cum o laşi să nu meargă la sinagogă sâmbăta? Cum iţi creşti tu fiica cu asemenea gânduri?“. Bunicul Maier Lezler a murit înainte de al doilea război mondial, aproximativ în anii 1930. Rudele lui, dacă le-a avut, nu ştiu unde erau răspândite.

Am fost o dată la Ploieşti cu mama mea ca să văd casa bunicilor, era o casă parter, destul de derăpănată, dar probabil ca pe acea vreme nu era, şi avea alături o sală mai mare unde era şil. Şilul este numai un loc transformat dintr-o locuinţă sau o încăpere mică în care se aduna un minian de bărbaţi. Sinagogă se  numeşte un lăcaş care este construit special în care se poate face o adunare minian de bărbaţi şi o adunare de femei.

Bunicii materni au avut patru copii. Cel mai mic a murit, fiind bolnav. Numele nu-mi aduc aminte decât la cei trei care au trăit. Se numeau: Simon Letzler, băiatul cel mare, Pene Letzler, băiatul mai mic-copilul intermediar şi Estera Letzler, mama.

Simon Lezler, fratele mamei, s-a născut cam în 1885, la Ploieşti. A făcut studii juridice în Bucureşti, el fiind din Ploieşti, a fost angajat la o societate petroliferă americană şi a plecat în America chiar în anul precedent izbucnirii [primului] războiului mondial în România, adică în 1915. La început a fost vânzător de ziare şi pe urmă s-a angajat funcţionar tot la o societate petroliferă, având experienţă. S-a căsătorit cu o evreică de acolo şi au trăit relativ bine. Are patru copii, o fată, Ana Lezler, care a fost măritată, dar a divorţat şi care nu are copii, şi trei băieţi, Edy, Alfred şi Hary Letzler. Eu i-am cunoscut pe copiii lui. Unul din copiii lui, Ana Letzler a venit în România de câteva ori. Fraţii ei au copii şi nepoţi şi fiecare a avut o meserie intelectuală acolo, unul din ei a fost avocat. Aşa se continuă familia în America, în zona New York.

Pene Letzler, fratele mamei, s-a născut prin 1890, la Ploieşti. A mers la facultate în Bucureşti şi s-a făcut avocat. A fost un avocat de renume în Ploieşti şi făcut şi politică românească, fiind ajutor de prefect de Prahova. A fost locotenent în primul război mondial. Ca să fii avocat evreu în perioada 1930, când au început curentele antisemite în România, era foarte greu. A locuit în Ploieşti, a fost căsătorit cu o doamnă pe care o chema Mili Letzler, nici foarte bogată nici foarte cultivată dar au fost în dragoste. Era evreică. Era foarte greu ca un fiu de rabin să se căsătorescă  cu o femeie care nu este evreică, mai ales într-un oraş din provincie din România. Au avut o singură fată, Dora Letzler, care a studiat şi ea avocatura. Familia Lezler avea o situaţie financiară foarte bună, erau destul de bogaţi, locuiau în casă proprietate personală, ceea ce, era foarte mult atunci, iar casa era pe o stradă principală din Ploieşti. Era o casă de tip boieresc [Notă: Boierii sunt nobilimea românească, proprietari de moşii de regulă, cu case construite în general în stil autohton], cu parter si etaj, cu gard metalic, cu încă un pavilion special pentru femei de serviciu şi loc pentru maşină, cu maşină şi cu un loc pentru creşterea porumbeilor. În timpul războiului al doilea mondial, a fost dat afară din barou, nu a mai putut să practice şi bineînţeles politică nu a mai făcut, avea dosar prost, mizerabil, fiindcă era burghez sută în sută şi situaţia lui devenise foarte proastă din punct de vedere social. Era destul de bogat şi putea să trăiască. Fata lui s-a măritat cu un director de minister şi a venit în Bucureşti, a fost magistrată. A ieşit din magistratură în timpul periodei comuniste, pentru că a avut origine proastă [burgheză], şi pe urmă a fost casnică. L-a adus şi pe tatăl ei în Bucureşti, au vândut proprietatea lor de acolo [din Ploieşti] şi au luat mulţi bani, cu care au putut să trăiască şi să cumpere o altă proprietate în Bucureşti, în bulevardul Lacul Tei. El a murit de o boală de cancer de piele prin anii 1970 şi pe urmă a murit şi fata lui, prin anii 1980, tot având o boală, care atuncea nu s-a putut trata, degenerativă, de colagen. Simon şi Pene erau nişte evrei destul de moderni, nu erau religioşi, ţineau sărbătorile mai mult acasă şi cred că foarte rar mergeau la sinagogă. Nu erau religioşi în sens mistic, ţineau sărbătorile, ştiau că sunt evrei.

Estera Wechsler [născută Letzler], mama mea, s-a născut în 1888, la Ploieşti. A învăţat la pension şi cunoştea germana şi franceza şi idiş, bineînţeles, de acasă. Nu  mi-a povestit din copilărie decât faptul că ea a învăţat, că profesoarele au apreciat-o foarte mult, în special pentru talentul ei la pictură şi desen. Din păcate, sau poate din fericire, nu se poate şti, mama mea s-a căsătorit cu un negustor din Bucureşti şi a venit după bărbatul ei. A întrerupt studiile, ar fi vrut să meargă la Belle Arte [în Bucureşti], profesorii i-au spus să meargă mai departe la facultate. Bunicii mei aveau o educaţie religioasă, habotnică, şi ideile foarte religioase sunt ca fetele să se mărite, dacă e posibil cu un rabin, care ar fi sumum [maxim] ce ar putea să râvnească o fată. Asta a fost destinul mamei mele.

Mama a făcut multe picturi, am şi eu acasă acuma picturi făcute de mama mea. Mama mea a făcut foarte multe lucruri, atunci când noi eram copii, legate acest talent decorativ, ţesea covoare persane, după modele. Fratele meu, care era mai mare îi făcea, îi transpunea nişte modele decorative, pe care le găsea prin reviste, pe un canevas mare cu pătraţele şi mama mea se uita pe modelul care era mic şi pe canevasul pe care era desenat modelul şi ţesea covoare. Ţesea feţe de pernă decorative, una din ele am dat-o la un nepot de al meu şi una din pernele astea o mai am şi acuma la mine. Mama mea avea o cultură destul de importantă, ştia limbi străine, citea literatură şi în limbi străine şi în limba română. Şi tatăl meu a avut intenţia ca să ne dea  la şcoală, dar mama mea a ţinut cu dinţii chiar în sărăcia în care eram, ca noi să învăţam şcoala, şi liceu şi facultate.

Părinţii s-au cunoscut printr-un intermediar, adică probabil că cineva din Ploieşti, văzând că bunicul meu are o fată de măritat, s-a gândit cum să o mărite mai bine. Şi prin intermediar l-a cunoscut pe tatăl meu şi s-au purtat discuţii dacă este cazul să se căsătorească sau nu, dacă îi convine situaţia. Tatăl meu fiind, având o situaţie de negustor, pentru că majoritatea evreilor erau meseriaşi, croitori, cizmari şi aşa mai departe, situaţia de negustor era o situaţie bună pentru un evreu. Şi atuncea mama mea, care era mai educată, pentru era absolventă de pension şi pentru că cunoştea limbi străine şi pentru că s-a ocupat cu pictura şi aşa mai departe, adică mai instruită, a acceptat ca să îl ia de bărbat pe un om  care are o situaţie socială. Fiind o femeie foarte frumoasă a avut copii frumoşi, afară de mine. A acceptat această partidă cu tatăl meu în condiţiile în care amândoi au fost, au considerat că fac o căsătorie fericită, bună şi chiar aşa a şi fost.

Copilăria mea

Stăteam la curte, mai era încă o casă alături cu altcineva. Tatăl meu era comerciant fără salariaţi, el muncea şi, slavă Domnului, era în stare să întreţină aceasta gospodărie. Pe vremea aceea gospodăria era foarte laborioasă. Mama mea, afară că avea grijă de copii, spăla, nu erau maşini de spălat. O zi obişnuită pentru mama era foarte dificilă. Spălatul atuncea era în lighean, pe fiecare copil trebuia să-l spele în lighean, că nu erau băi să poţi să-i speli. Destul că exista alimentare cu apă şi canalizare de la reţele publice.. Asta era un progres  foarte mare. Era apă curgătoare [curentă] în bucătărie şi se spăla în bucătărie. Iarna era foarte dificil. În bucătărie se făcea cald cu lemne în sobă metalică. Aveam lemne în curte. Pe urmă mama trebuia să pregătească o activitate gospodărească foarte laborioasă. Pentru iarnă se pregăteau butoaie mari de murături, cu patlăgele verzi, cu gogoşari, cu varză, toate trebuind a fi aprovizionate şi preparate.. Mai ajuta şi tatăl meu. Era ca o gospodărie de la ţară acuma, dar asta era la oraş. Munca de femeie era foarte grea. Sigur că şi pentru bărbaţi era foarte greu, pentru că ei aveau sarcina să câştige bani şi să mai facă încă unele treburi acasă. Problema banilor într-o epocă capitalistă de început era foarte dificilă. Nu se muncea opt ore, se muncea 12-14 ore pe zi, adică era o viaţă foarte grea, mai ales pentru comercianţii mărunţi.

Tatăl meu vara era foarte ocupat fiindcă mergea la bâlciuri, unde am participat şi eu. Se făceau nişte târguri, nişte bâlciuri în diferite oraşe din Muntenia. Se organizau aceste târguri cu ocazii speciale, dar la intervale proprii acelor orăşele. Erau târguri comerciale, nu era ca azi să fie cinematograf sau orchestre. [Notă: Există şi astăzi astfel de târguri tradiţionale legate de anumite sărbători, unde diferiţi negustori şi meşteşugari îşi vând produsele.] Se vindeau mâncăruri, mititei. Fiecare oraş organiza într-o perioadă, putea să fie şi concomitent în două oraşe. Se făceau nişte barăci construite din lemn, acoperite cu pânza multe dintre ele, cu pământ pe jos şi unde se şi trăia, adică era o cortină şi în spatele ei era un pat, laviţe de culcat. Şi bineînţeles că closetele erau undeva departe, uscate şi publice, apa era de la fântână, adică viaţa era la marginea oraşelelor, pe un câmp organizat, aceste barăci una lânga alta şi cu teşghele din lemn şi se vindeau mărfuri. Tatăl meu vindea mărfuri de lingerie. De multe ori mergeam cu tatăl meu la bâlciuri, ca să-l ajut la vânzare, când aveam vacanţă, vara.

Părinţii mei au avut trei copii: Ştefania, Sebastian şi Aristide Wechsler. Ştefania Rubinger [născută Wechsler], sora mea s-a născut în 1914, la Bucureşti. E foarte greu de povestit epopeea surorii mele. În timpul celui de al doilea război mondial era căsătorită. S-a căsătorit cu un pictor, Rubinger, un bărbat de o frumuseţe extraordinară, înalt, spătos, un om de o cultură vastă şi talentat. Sora mea a învăţat la pension, dar bărbatul ei avea cultură artistică. Are lucrări în Israel, în Germania, în România. El a fost pictor scenograf în Bucureşti, la toate marile teatre din Bucureşti, la Opera de stat, la Teatrul Tineretului, la Teatrul Naţional şi a lucrat foarte mult timp şi la Teatrul Evreiesc de stat 2. S-au cunoscut întâmplător. El nu era bogat, nici ea nu era, erau doi relativ săraci, dar care s-au căsătorit din dragoste. Au locuit în Bucureşti şi prin 1970, au emigrat în Germania. Atunci Germania accepta să emigreze cei de limbă germană, de origine germană. El era născut la Cernăuţi, era de limbă germană, iar sora mea ştia germana. Ea a avut pensie în Germania, bărbatul ei a avut pensie mare, pentru că a lucrat foarte mult şi i s-a recunoscut activitatea. Au emigrat în oraşul Düsseldorf, au locuit acolo şi în continuare locuieşte sora mea, pentru că cumnatul meu a murit acum doi ani de zile [în 2002]. A murit călcat de un automobil pe trecerea de pietoni la vârsta de 92 de ani. Sora mea are şi ea acuma circa 90 de ani. Au doi copii extraordinari: Irina Rubinger şi Adrian Rubinger. Irina este mai mare şi s-a născut în timpul celui de al doilea război mondial. Adrian s-a născut mai târziu, el are vreo 52-53 de ani acuma, în Bucureşti. Au crescut amândoi în Bucureşti. Acum locuiesc la Paris. Când au emigrat spre Germania, au trecut prin Franţa şi au rămas acolo.

Irina Rubinger, era studentă la Biologie, a terminat biologia la Paris, a intrat în cercetare, a intrat în învăţamântul superior, a ajuns până mai demult conferenţiar la  o Universitate de Medicină din Paris. S-a căsătorit cu un actor român, Iulian Negulescu şi au avut o fată, Ilinca. Pe urmă a divorţat. Ilinca a urmat la Sorbona Literatura franceză, şi a încercat să studieze şi să activeze în arta dramatică teatrală. Acum lucrează în cinematografie. S-a căsătorit la Paris cu Julien Cohen. De curând a născut  o fetiţă care are acum câteva luni.

Adrian Rubinger, când a ajuns la Paris era student la arhitectură, adică dădea examen la arhitectură, la École des Beaux Arts. Acolo străinii aveau “numerus clausus”, adică dacă erai străin era un număr redus de locuri, era concurs, unul dintre cele mai grele concursuri de intrare la o înaltă şcoală, şi el a reuşit să intre la acest concurs la Paris în anul 1968. El a terminat Facultatea de Arhitectură la Paris şi pe urmă a plecat în Israel, a dat şi acolo nişte examene şi are o diplomă de arhitect şi din Israel. Nu ştiu exact perioadele când a fost el student şi când a absolvit ambele facultăţi. În Israel a cunoscut-o pe nevasta lui, Ester, o israeliancă, fiică de evrei români. Au venit la Paris, unde ea a terminat facultatea de psihologie, dar a predat mai mult ivrit la comunitatea evreilor de acolo şi la francezi care voiau să înveţe ivrit. Au două fete, Miriam şi Sara [Rubinger]. Miriam are douăzeci şi doi de ani, este două facultăţi,  studii iudaice şi psihologie. Sara, care este la liceu, împlineşte 16 ani. Ei sunt foarte religioşi. Ţin vinerea seară, sâmbată nu lucrează nimic, nu răspund la telefon, vineri şi sâmbătă, sunt acasă, fac rugăciuni, se duc la templu. Cu mine au păstrat nişte legături, suntem în dragoste. Cu toţi copiii ei şi cu ea şi cu nepoata, am fost la ei şi acum doi ani. De câte ori voiajăm la copiii noştri treceam prin Paris şi prin Düsseldorf, ca să ne vedem rudele noastre bune, frate şi soră, nepot şi nepoate. Cu toţi aceştia suntem în legătură afectivă şi ne iubim foarte mult. Şi Adrian este un  nepot care se comportă ca şi când ar fi fiul nostru.

Sebastian Sebastian, fratele meu, s-a născut în 1915, la Bucureşti. [A schimbat numele din Wechsler după al doilea război mondial.] A studiat întâi la Facultatea de Drept şi Filozofie, apoi a fost student la Facultatea de Arhitectură, pe care a absolvit-o în 1945. A absolvit studiile de Drept şi Filozofie şi a trecut la la Facultatea de Arhitectură, pentru că în 1940 de fapt evreii au fost excluşi din barou şi s-a văzut că nu poate fi o carieră bună.. Pe urmă a fost dat afară din Facultatea de Arhitectură [din cauza Statutului Evreiesc], dar după război şi-a continuat studiile tot la Arhitectură şi a devenit arhitect înaintea mea. Logodnica lui, Lola Gotfried, venea dintr-o familie înstărită, bunicul lor avea un magazin de încălţăminte pe Calea Victoriei. Înainte, magazinele de lux de pe Calea Victoriei, vindeau pantofi pe care era imprimat numele magazinului. Şi era un magazin cunoscut în Bucureşti, era un magazin de lux şi bunicul era foarte bogat. Bunicul a construit un bloc pe C.A.Rosetti, nr.36. Există astăzi acest bloc şi atunci când s-a făcut era foarte modern, avea încălzire, cu sobe de teracotă. Avea trei copii şi când el a  murit le-a lăsat în proprietate aceste apartamente. Cumnata mea are şi acum proprietate aceste apartamente, i s-a recunoscut, dar degeaba este proprietară, fiindcă locuieşte cineva acolo şi nu se poate face nimic. Fratele meu şi cumnata mea au emigrat în Franţa prin 1960 şi s-au stabilit la Paris. Fratele meu a lucrat ca arhitect angajat la Paris, n-a avut atelier propriu. Mai târziu datorită soţiei lui care era foarte întreprinzătoare au avut un magazin de gablonţuri şi ceasuri pe o stradă centrală în Paris. Mulţi ani a trăit din acest comerţ, mai mult decât din arhitectură.

Eu, Aristide Streja [Notă: numele schimbat din Wechsler după al doilea război mondial], m-am născut în Bucureşti în 19 decembrie 1922, într-o casă de pe Cheiul Dâmboviţei, Splaiul Unirii [Notă: era o zonă destul de aproape de centru, cu o populaţie evreiască destul de numeroasă].Părinţii m-au îngrijit şi educat. Am avut frate şi soră mai mari decât mine, cu şapte şi şase ani, decât mine. În primul meu an de viaţă, ei erau în clasele primare. Ei se jucau, şi ei erau copii când eu eram foarte mic, mama mea avea grija de toţi trei. Eu mă jucam atunci cu cercul, era una din distracţiile favorite, nu eram încă la şcoală. Când am avut 4-5 ani am avut scarlatină şi atunci mama trebuia să aibă grijă de mine în mod special, să mă izoleze, să nu se îmbolnăvească ceilalţi copii, era problemă foarte grea. Nu am fost la grădiniţă, că pe vremea  aceea, nu mergeau oamenii la grădiniţă. Am fost la şcoală pe Splaiul Independenţei, vis-à-vis era o fabrică de tăbăcărie, Fabrica Mociorniţa. Era şcoală de stat şi am făcut patru ani acolo. Nu mai am prieteni, sau nu am avut prieteni de la această şcoală, nu ştiu, eram prea mic. Am învăţat relativ bine. La şcoala primară nu-mi plăcea  nimic special, poate matematica. În rest mă jucam pe străzile alaturate, pe strada Aurora, şi aveam nişte prieteni care erau vecini. Fraţii mei aveau o oarecare grijă de mine, dar nu mă jucam cu ei, mai mult aveau grijă de mine ca să învăţ. Îi obligau părinţii să aibă grijă de mine şi nu prea le plăcea pentru că pierdeau timpul cu mine, dar mă iubeau, n-am avut conflicte cu ei.

Pe urmă am mers la liceu, la liceul Matei Basarab, pentru că fratele meu mersese la liceul acesta. [Notă: Liceul Matei Basarab este unul dintre cele mai vechi şi prestigioase licee din Bucureşti, situat în vecinătatea Sinagogii mari şi a cartierului evreiesc. Mulţi evrei din familiile de seamă au urmat acest liceu.] Şi la liceul Matei Basarab, am învăţat dintr-a întaia până într-a şasea, când m-a dat afară de la liceu în 1939-1940, din cauză că eram evreu. Am avut profesori foarte buni în liceu. Era directorul liceului, Stoenescu, care era profesor de matematică, am avut un profesor la istorie, Ion Tatoiu, care era autor de manuale şcolare. Un profesor excelent, venea în clasă, se aşeza pe bancă, şi povestea o istorie, ca un roman, ca o poveste. Când eram, mai mari, am avut un profesor la limba română Perpessicius, care era critic literar. [Notă: (1891-1971): critic, istoric literar şi poet; conduce revista “Universul literar” între 1925 şi 1927 şi deţine între 1934 şi 1938 cronica literară la “Radio Bucureşti”. Din 1929 până în 1951, fără întrerupere, este profesor de limba română la liceul Matei Basarab din Bucureşti.] La latină l-am avut profesor, pe Chiriac, avea şi el manuale de latină. Eu eram un elev destul de bun la latină şi luam note mari, mi-aduc aminte o dată m-a prins că n-am învăţat şi am luat nota 1, dar în general luam note mari. Nu am luat lecţii particulare. Am învăţat în liceu franceză şi italiană. La italiană am avut o profesoară tânără, Constanţa, şi învăţam de plăcere.

Liceul Matei Basarab, era recunoscut ca un liceu foarte bun. Liceul era de stat, dar la liceele de stat se plătea taxa. La şcolile primare nu se plătea taxa, era obligatoriu [să frecventezi] şi fără taxa, aşa era atunci, dar la liceu se plătea taxa. La liceele paticulare se plătea taxa şi mai mare. Era, de exemplu, un liceu particular [evreiesc], Libros se numea, unde se plătea taxa şi mai mare. Liceele evreieşti erau Cultura 3. Cred că şi la liceele evreieşti se plătea taxă, până când nu s-a mai plătit taxa, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, când au fost daţi afară.

Când eram eu în liceu şi se înfiinţase străjeria, Marele Străjer era Carol II. Străjeria a fost înfiinţată de Carol al II lea . Noi eram adunaţi în curte în careu, era un fel de paramilitărie. Din anii 1930 au început manifestările antisemite în România şi s-a simţit chestiunea asta şi în liceu, că noi eram acolo consideraţi mai paria. În cadrul organizării străjeriei, toţi elevii erau străjeri şi evreii încadraţi ca străjeri, dar cum să spun, din punct de vedere moral puţin ostracizaţi şi în cadrul şcolii şi chiar de către unii elevi mai mari sau mai mici sau chiar colegi de-ai mei. Profesorii nu au avut atitudini antisemite. Deşi profesorii de latină (Chiriac) şi istorie (Ion Totoiu) aveau concepţii naţionaliste, exprimate în manualele ai căror manuale erau, elevii evrei silitori, printre care mă număram şi eu, aveau note mari la aceste discipline.

Noi nu aveam bani să plătim, o duceam de pe azi pe mâine şi mama trebuia să mă amâne, mă dădea afară de la cursuri dacă nu plăteam. Şi mama se ducea tot mereu la secretariat.“Vă rog foarte mult, uite, băiatul meu învaţă destul de bine, vă rog să mă amânaţi că nu pot să plătesc“. Ca să obţină o amânare, era destul de greu, condiţia noastră era destul de joasă. Purtam hainele de şcoală 2-3 ani până mi se făceau mici. Nu am lipsit, nu am fost dat afară din cauza taxelor, am plătit întotdeauna taxele, mai târziu decât trebuia, pentru că m-a amânat. Nu am rămas dator, dar am fost dat afară numai din cauza că au fost daţi afară toţi evreii din licee. Am terminat ultimii ani de liceu, la şcoala evreiască [Cultura B], unde am avut nişte profesori nemaipomenit de buni. L-am avut pe [Mihail] Sebastian [Notă : (1907-1945) romancier, critic literar, dramaturg, eseist. Are studii de doctorat în ştiinţe economice şi drept public la Paris. Este redactor la Revista Fundaţiilor Regale între 1936 şi până 1940 când este dat afară din cauză că era evreu. Din 1941 este profesor la liceul evreiesc Cultura B.], la limba şi literatura română, l-am avut pe Sanielevici.

Viața religioasă

În copilărie, acasă, mama mea, ca fiică de rabin sigur că ţinea toate sărbătorile. Mergea de multe ori la sinagogă şi tatăl meu era de asemenea foarte religios. În fiecare sărbătoare se ţineau tradiţiile evreieşti. De Paşte se mânca pască, se postea de Yom Kippur. Venea în vizită tatăl mamei mele din Ploieşti, care ţinea casher. Pe cât posibil ţineam casher pentru că mama mea se ducea [la haham] şi tăia păsările pe strada Mămulari. Ea cumpăra păsări vii şi se ducea cu păsările la tăiat. Nu-mi dau seama cât de strict se ţinea, dar se ţinea. Numai acuma nu mai există, se taie la abator şi rabinul se duce şi vede cum se taie.

Tatăl meu a fost un om religios, se ducea la sinagogă şi vineri, sâmbata şi în alte zile. Mergea la templu, la Sinagoga Mare, avea un loc, plătea pentru treaba asta. Pe mine mă ducea la templu, mergeam la sinagogă cu tatăl meu. Dar eu mergeam numai la sărbători. Stăteam foarte mult acolo, pentru că mai jucam şi cu alţi copii în curte, o curte destul de mare. Veneau la templu, întotdeauna a fost şi a rămas, zic eu, şi asta le spun şi altor copii care vin aicea, un centru comunitar. De exemplu, de Paşte sau de Yom Kippur, rugăciunile durează 3-4 ore dimineaţă şi se continuă şi după amiază încă trei ore şi durează foarte mult. Atunci dura mai mult şi se făceau pauze şi lumea ieşea în curte, şi în curte se discutau fel de fel de lucruri, printre care şi se aranjau căsătorii. Îi făcea cunoştinţă cu fata lui cutare, cu băiatul lui cutare, se discutau tot felul de lucruri. Se discutau şi în sinagogă, nu de Yom Kippur sau de Paşte, dar în alte zile, se discutau şi lucruri care nu erau neapărat religioase. Ca şi astăzi, se discutau tot felul de probleme interesând comunitatea evreiască din vremea respectivă, probleme sociale, filantropice, sioniste, donaţii pentru Keren Kayemet 4. Comunităţile evreieşti erau organizate în jurul sinagogilor, care aveau proprii comitete, preşedinţi, rabini,etc.

Hamişa Asar era sărbătoarea preferată, pentru că se mâncau fructe exotice, care erau în Palestina. Se mâncau curmale dulci, mană şi o serie întreagă de fructe afară de portocale şi lucruri din astea, nişte caise presate, pistel se numea pe vremea aceea. Erau scumpe şi se găseau, pentru că atunci, pe vremea aceea, societatea era capitalistă. Tradiţia ne dădea câte puţin şi ţineam această tradiţie.

La Sinagoga Mare am spus Bar Mitzvah. Eu nu am învăţat ebraică decât atunci când m-am pregătit pentru Bar Mitzvah şi de atunci până acum eu n-am mai învăţat ebraica. Dar ştiu ceva litere ebraice şi trei–patru cuvinte, dar nu ştiu astăzi să urmăresc, mai ales că se citeşte foarte repede. Mă duc astăzi la sinagogă vineri seară şi nu pot să urmăresc foarte bine, decât unele pasaje, ma interesează comentariile la pericopa saptămânii.

Ca prieteni pot să spun aşa, din ce ţin minte, pe Schwartzman, care era băiatul dirijorului corului de la Templul din Bucuresti. Era un muzician cunoscut în Bucureşti şi băiatul lui învăţa cu mine la liceu. Grimberg Bercu, el a fost suprabotezat Boris, cu care am mers pe urmă la facultate. L-aveam prieten din liceu, am făcut şi muncă obligatorie cu el. Am avut şi prieteni români, unul Vasilescu, dar când ne-am despărţit, adică când am plecat din şcoală, el a rămas în continuare să înveţe încă doi ani. După aia, noi nu ne-am mai întâlnit. Pe urmă am avut încă un prieten care era cu un an mai mic decât mine, tot la Matei Basarab învăţa, Aurel Zlota. Cred că din clasa  întâia de liceu, chiar mai devreme, din şcoala primară eram prieten cu el şi am fost prieten cu el până acum doi-trei ani, când el a murit. A fost cel mai bun prieten al meu de 60-70 de ani. Am mers împreună şi cu soţia mea când îi făceam curte, i-am făcut cunoştinţă  cu soţia lui. N-am fost un intermediar propriu-zis, dar l-am sfătuit să se căsătorească. Am fost ca fraţii, în timpul liceului, ne-au mutat în strada Udricani şi el stătea vis-à-vis de noi. Am avut prieteni pe doi fraţi de pe strada Udricani, unde am stat. Era un restaurant, o cârciumă, prin 1939-1940, şi ei locuiau la etaj, restaurantul era la parter, aşa cum se făcea atunci, adică parterul era comerţ şi sus locuiau ei. Jucam table cu ei câteodată. Dar cu Aurel Zlota, mergeam să dansăm cu fetele, era cu totul altceva.

Mergeam la cinema, ne plăcea foarte mult. Duminica mergeam la cinema. Erau două filme. În liceu am avut o aventură. Elevii de liceu atuncea nu aveau voie să meargă la spectacol, nici la cinema, n-aveam voie să mergem la spectacole care nu erau agreate de şcoală. Trebuia să mergem în uniformă, aveam numere, putea să ne reclame. La cinema era întuneric, nu se vedea. Un prieten avea o cunoştinţă, actor la Teatrul Tănăse şi ne-a băgat înăuntru prin intrarea actorilor. Noi n-aveam voie să mergem pentru că era un teatru de revistă cu femei, nu goale, dar nici îmbrăcate. De la intrarea actorilor, se mergea pe scenă, se dădea cortina la o parte şi erau trepte şi ne-a băgat acolo, pe urmă ne-a aşezat în primul rând. Când am intrat pe scenă era o actriţă dezbrăcată, adică numai în chiloţi, am rămas cu gura căscată şi nu numai căscată, ne-a cuprins şi frica că dacă ne descoperă cineva, ne dă afară din şcoală. M-am uitat înapoi şi am văzut în spatele meu  că toată sala şi balconul ne vedea, m-am ridicat repede şi m-am dus în ultimul rând sub balcon, cel puţin să nu mă vadă. Şi aşa am văzut spectacolul cu frica în sân.

Singurul lucru care puteam să merg atuncea era că mergeam cu bicicleta. Am învăţat să înot, mergeam la ştranduri, când eram mai mare. La Hipodromul din Bucureşti deobicei mergeam cu cumnata mea. Venea lume bună în general la cursele de cai, oameni care erau foarte bine situaţi, pentru că erau proprietari de cai, dar veneau şi oameni care făceau pariuri din pături sociale mai medii. Era un preţ de intrare acolo şi jocul la cursele de cai era destul de complicat, pentru că trebuia să studiezi posibilităţile de succes ale unui cal oarecare, erau programe pe care trebuia să le cumperi, erau o serie intreagă de condiţii în care oamenii trebuiau să studieze puţin ce se întâmplă la cursele de cai. Nu era ca un loz de loterie pe care îl cumperi, înseamnă că nu putea să vină orice neştiutor.

Al Doilea Război Mondial

Părinţii au avut de suferit foarte mult în perioada Holocaustului [din cauza legii anti-evreieşti].Tatăl meu avea un magazinaş, o afacere pe strada Şelari. S-a făcut românizarea, el a fost dat afară, s-a numit un administrator. N-a mai avut voie să facă comerţ şi n-a mai avut nici un mijloc de trai. Pot să spun că îi datorez mult, a fost nemaipomenit de inventiv, că nu avea nici o meserie. El a fost comerciant toată viaţa şi i s-a luat posibilitatea de a face comerţ. Cum am putut să trăim într-acea vreme nu pot să spun. Toată lumea era şomeră. În timpul rebeliunii , în 1941, am avut un prieten care a fost arestat. Unde locuiam, era o curte şi de jur împrejur erau apartamente. Noi am avut relaţii foarte bune cu vecinii. Când a fost rebeliunea legionară vecinii nu s-au dus să reclame că suntem evrei. Nu ştiu câţi din vecini au rămas, am avut alţi vecini. Noi am fost daţi afară [de militari] din casa de pe strada Legislator şi am plătit chirie într-un pod din strada Labirint. Am avut o casă într-un pod, aveam două camere, o bucătărie mai jos. Erau persecutaţi evreii, medicii evrei au fost daţi afară din instituţii, de peste tot. N-aveau voie să consulte decât evrei şi aşa mai departe.

[Notă: Tatăl era prea în vârstă ca să mai fie recrutat, iar fratele nu a făcut în acelaşi loc muncă obligatorie] Am fost cu munca obligatorie în trei-patru locuri: la Poligonul Cotroceni, la Institutul Central de Statistică, la dezăpezirea liniilor din Gara de Nord şi pe Calea Griviţei. La Poligonul Cotroceni se făcea un poligon de tragere pentru armată, se săpau nişte şanţuri şi se aduna tot pământul pe un deal. Adică noi săpam şanţurile, transportam cu roaba până la deal sus şi umpleam acest deal, bătătoream acest deal, pentru ca să oprească gloanţele. Se trăgea în sanţuri lungi de vreo doua sute de metri şi gloanţele trebuiau să se oprească în acest deal. Toată ziua, de dimineaţa până seara săpam acolo, căram cu roaba. Îmi aduc aminte şi că ploua, eram în noroi şi asta făceam luni de zile. Cred că un an de zile am stat la şanţurile astea. Şi toată ziua eram între şanţuri în pământ şi în  noroaie. Când veneam acasă, seara, era o plăcere să mergi în oraş, nu în noroi, să nu mai stai între şanţuri, să vezi nişte case.

În detaşamentele astea de muncă obligatorie aveam un locotenent de treabă, stătea sus şi supraveghea toate şirurile astea care mergeau sus. Supraveghea toate şanţurile astea în care se săpa ca lumea să lucreze, să nu stea degeaba, el era ca un supraveghetor general al întregului şantier. Fiecare şanţ avea un plutonier, care făcea apelul dimineaţa, trebuia să fii la o anumită oră, şapte dimineaţa, până la şapte seara, se lucrau doisprezece ore, seara se făcea apelul de terminare şi plecai acasă. Locotenentul stătea sus şi se uita peste tot, cum merg roabele, cum se săpa. Supraveghea toate şanţurile astea în care se săpau ca lumea să lucreze, să nu stea degeaba.  Eram obligaţi să facem o anume normă şi la un moment dat colonelul, care era pe tot detaşamentul ne-a adunat, ne-a pus să stăm jos şi ne-a spus că cei care nu-şi fac norma respectivă vor fi împuşcaţi. Aşa că să avem grijă să facem această normă. Eram la roabă şi la săpat.

Am fost şi cu prieteni, cu Grimberg Boris, care a murit şi cu care am fost la facultate. El era în tineretul comunist, atunci eu nu eram şi îmi aduc aminte că el îmi dădea ştiri, asculta la radio, deşi n-aveam voie să ascultăm la radio, Moscova sau Londra. Aflam de la el care era situaţia frontului, asta ne interesa foarte mult, pentru că dacă învingea Germania, noi eram nenorociţi, vai de capul nostru. Când a fost victoria ruşilor pe frontul de est, la Stalingrad, eram fericiţi.

La Institutul Central de Statistică, la secţia de desen-dactilografie, am făcut acolo munca obligatorie, neplătită. M-a întreţinut tatăl meu, nu ştiu din ce şi de acolo am fost repartizat  în iarna lui 1943-1944 la Gara de Nord, ca să lucrez la dezăpezirea liniilor din Gara de Nord. Toată iarna am lucrat acolo, înfofolit nemaipomenit.Trebuia să stau toata ziua să curăţ zăpada în aer liber, în geruri cumplite, în zăpada, în umezeală. După aceea în 1944, când a fost bombardat Bucureştiul, în special, pe liniile din Gara de Nord, pe Calea Griviţei în sus, noi am fost trimişi ca să dăm la o parte cărămizile. Au fost bombardate nişte case şi am fost trimişi acolo sa dezgropăm averile celor care au fost dărâmaţi. Fiecare voia să-şi salveze o mobilă, o plapumă, era o nenorocire. Noi dezgropam, încărcam cărămizile şi molozul în camioane, ca să eliberam străzile. Erau atacurile cu avioane, bombardamente şi când suna alarma, fugeam din Griviţei, în centrul capitalei, ca să ne băgam într-un subsol şi să ne apăram şi pe urmă mergeam înapoi după ce trecea alarma. Asta am făcut până când au intrat trupele sovietice.

Înainte de 23 august [1944], în 22 august, n-am ştiut ce se întâmplă şi ne-am prezentat. Era adunarea pentru ăştia care mergeau pe Griviţei, cu un locotenent. Locotenentul aduna o grupă întreagă. Noi am venit să ne repartizeze dar locotenentul asta n-a venit. Am plecat acasă, în 23 s-a anunţat la radio. După 23 august că au intrat trupele sovietice în Bucureşti. Am fost foarte bucuros, că am scăpat de nenorocirea asta. Pentru noi, trupele sovietice ne-au eliberat, eram entuziasmaţi şi entuziasmaţi de comunism. Din cauza asta am şi făcut cerere de intrare în partid. Dar în partid, n-am intrat în 1944, am intrat în 1947, sau 1948. În acelaşi timp eu am terminat liceul, la şcoala evreiască. Am luat bacalaureatul, am intrat la facultate, tot la facultate evreiască, Colegiul pentru studenţi evrei, la Arhitectură. [Notă: Colegiul pentru studenţi evrei a funcţionat între 1941 şi 1943, cu aprobări oficiale. Aici au putut continua studiile atât studenţii cât şi profesorii evrei daţi afară din facultăţi.] Profesorul nostru de proiect de arhitectură era  Hary Stern, arhitectul Stern, căruia îi datorez foarte mult, că m-a învăţat foarte multe lucruri.

Viața de după Război

După război ne-am întors înapoi în strada Legislator. Nu a locuit altcineva în casă, era comandamentul militar. N-am găsit modificări, dar a trebuit să zugrăvim, să ne acomodam. Am început toată familia să ne revigoram. Tatăl meu, datorită talentului lui a început să facă ceva afaceri acolo, tot în Şelari. În 1945, fratele meu mai mare a ieşit arhitect, eu eram student la Facultatea de arhitectură şi el împreună cu tatăl meu, a reuşit să facă o casă în centrul capitalei, pe strada Gabroveni, în Bucureşti. Era un teren pe care el îl avea în proprietate din 1937, dar în timpul legionarilor această proprietate nu era recunoscută, nu putea să facă nimic cu ea. A revendicat aceasta proprietate în 1945 şi a înscris terenul în cartea funciară. Era un teren foarte mic, s-a gândit să facă o casă. După război oamenii au început să facă afaceri acolo în străzile Lipscani şi Gabroveni erau tot felul de afaceri la negru, ei aveau nevoie de un birou mic, pentru că mărfurile nu erau acolo. Ce voiau să vândă sau să cumpere, ei făceau o tranzacţie şi aduceau marfa. Şi el a făcut birouri de 2/3, nişte birouri de 5-6 metri pătraţi, nişte cuşti. A pus o firmă:“Vindem birouri în această clădire“ . Nu s-a construit nimic, era numai firma şi şantierul care era deschis şi s-a adus o căruţă de pietriş acolo. În 1945 i s-a dat autorizaţie de construcţie, cu această autorizaţie de construcţie şi cu planul care i-a făcut fratele meu, i s-a cumpărat trei birouri, atâta i s-a cumpărat. Cu banii a cumpărat fier şi cărămida şi a început să construiască. Fratele meu supraveghea, am fost chemat şi eu acolo să supraveghez. Când a văzut lumea că începe să se construiască, au venit şi alţii şi i-au dat bani. A dat drumul mai departe la construcţie şi uite aşa, aşa s-a construit această casă. A venit un decret de naţionalizare a acestei case [în 1948] şi el a rămas pierdut, n-a mai avut nimic, nici un fel de venit. Eu şi fratele meu  am început să-l întreţinem pe tatăl meu, pe părinţii mei.

Aveam un prieten, soţia mea era verişoară cu el, şi acel prieten, a zis: " Noi nu aveam foarte multe fete în cercul nostru. Hai să facem cunoştinţă cu nişte fete! ".Verişoara lui avea şi ea nişte prietene şi toate stăteau în [zona] Dudeşti pe o alee. Şi ne-am dus să facem cunoştinţă şi eu am vrut să ne mai întâlnim cu verişoara lui şi cu el şi cu încă nişte fete. Aşa am făcut eu cunoştinţă cu soţia mea, în 1944, în timpul războiului. După război, am mers cu ea şi cu alte fete şi cu alţi băieţi, prieteni de ai mei, în excursii pe munte, în [Munţii] Bucegi. Eu între timp, am întreţinut relaţiile cu ea, am devenit arhitect şi în 1947 am fost angajat. S-a întâmplat, că tatăl ei a vrut să plece în Israel, a avut paşaport, şi din cauza unei rude, care a fost falsificator de timbre, el a fost arestat două-trei zile. Paşaportul tatălui l-a rupt, pentru că i-a fost frică. Şi din cauza asta, părinţii, n-au mai apucat să plece şi n-au vrut s-o lase să plece singură. A întârziat şi între timp ne-am îndrăgostit, iar în 1949 ne-am căsătorit. Când m-am căsătorit cu soţia mea, ne-am mutat pe strada Nicolae Golescu 20.

Chely Streja, [născută Weisbuch], soţia mea, s-a născut în anul 1927, la Brăila într-o familie evreiască, dar era mică de tot când a venit în Bucureşti, nu ştiu dacă avea doi-trei ani. Mama ei a fost născută la Tizmeniţa [Tysmenitsa], în Polonia, actualmente în Ucraina. Tatăl a fost născut, cred, la Roman. Amândoi erau religioşi, se duceau la templu, ţineau sărbătorile. În casă vorbeau româneşte, dar mama ştia şi poloneză şi cunoşteau idiş, soţia mea a învăţat ceva idiş, din faptul că se vorbea în casă.  A învăţat întâi la o şcoală românească, a fost dată afară de la şcoala românească şi a făcut liceul la o şcoală evreiască, cea mai mare parte, a făcut pe urmă, şcoala comercială. Era calificată în contabilitate. Am vrut ca să urmeze Academia Comercială, dar ea n-a mai apucat şi a intrat în producţie. Adică după război, ea a fost angajată, avea liceul terminat, şi ea a intrat în CSP (Comisia de Stat a Planificării).

A avut o serie de sarcini foarte interesante, la un moment dat nu ştiu cine şi-a dat demisia, sau a ieşit la pensie de la grădiniţă. Şi ea a fost directoare de grădiniţă şi a fost foarte iubită de copii. Pe urmă, ea a lucrat acolo la contabilitate, vreo 15 ani, dar a dat-o afară că avea rude în străinătate şi pentru că nu era membră de partid. Se pusese problema în Marea Adunare Naţională să nu fie un procent de unguri, de nu ştiu ce, mai mare decât de români, în raport cu populaţia. Şi ea, nefiind membru de partid şi nefiind româncă şi având şi rude în străinătate, şi în America şi în Israel au dat-o afară. [Nota: Cei care aveau rude în străinătate puteau avea probleme la serviciu în orice moment]. Ea s-a angajat, a avut mai multe oferte. S-a angajat la Centrala de Industrie Textilă,era o centrală cu mai multe fabrici, la contabilitate. Pe urmă s-a desfiinţat Centrala şi fabricile depindeau direct de minister şi a fost repartizată la o fabrică de pe Dudeşti. Noi stăteam în centru şi fabrica asta era destul de departe, mergea foarte mult cu tramvaiul pe vremea aia. Acolo a lucrat în continuare la contabilitate, asta este cariera soţiei mele.

Fiul meu s-a născut în Bucureşti. Noi nu i-am dat o educaţie specială religiosă. La noi în familie nu erau nişte manifestări religioase deosebite, de altfel în perioada zisă comunistă, când se făcea o propagandă nemaipomenită împotriva credinţelor religioase, el a învăţat la şcoală de stat unde, bine înţeles educaţia era anti-religioasă. Profesorii erau foarte buni şi a fost o generaţie de elevi nemaipomenit de bună. Unii dintre ei au emigrat şi au făcut cariere profesionale excepţionale. Fiul meu a avut o educaţie foarte bună familială, şcolară, universitară, sportivă. A făcut înot de performanţă cu un antrenor german, care l-a şi educat într-un spirit sportiv. A fost în echipa României de juniori la concursuri internaţionale din Cehoslovacia.

După ce a terminat facultatea, s-a căsătorit în 1977. S-a căsătorit religios la o sinagogă mică, Credinţa, din Bucureşti. A făcut stagiul militar la Ploieşti. După cinci ani de zile după ce au făcut cerere, autorităţile comuniste s-au îndurat de ei şi le au aprobat emigrarea. Au emigrat legal şi în străinătate au muncit nemaipomenit de mult, pentru că erau proaspăt emigranţi, nu au avut avere, nu au fost sprijiniţi cu bani în străinătate. Reuşesc să traiască acceptabil de 22 ani în străinătate şi au două fiice cărora le dau o educaţie generală şi evreiască foarte bună.

Vreau să spun că interesul pentru religie nu l-a avut în toată perioada de cincizeci de ani, cât a fost perioada comunistă, prin structura mea, din cauză că am fost educat în această perioadă deşi am avut aşa influenţe religioase mistice din partea părinţilor. Eu nu i-am dat băiatului meu o educaţie religioasă, mistică, deşi soţia mea este mai credincioasă. Eu nu sunt credincios, eu sunt numai religios. Noi am ţinut sărbătorile evreieşti în casă şi Paşte şi Yom Kippur şi post, toate sărbătorile importante evreieşti le-am ţinut. Soţia mea ştia mai multe, a ştiut întotdeauna mai multe. Aceşti cincizeci de ani  de comunism noi am ţinut sărbătorile, sărbătorile mari dar nu mai ţineam casher, nu mai mergeam la templu.

Despre religie am ţinut şi conferinţe la comunitate [Notă: la sala comunităţii evreieşti din Bucureşti, din strada Popa Soare, se organizează periodic conferinţe, comunicări], am scris. Astăzi  sunt foarte multe controverse. Noţiunea de evreu este foarte mult controversată. Unii consideră ca să fii evreu înseamnă să fii de religie mozaică, de religie iudaică, alţii consideră că evreu trebuie să fii din mama evreică cum este legea israeliană şi alţii, cum sunt unii rabini din Statele Unite, consideră că a fi evreu înseamnă de fapt altceva, înseamnă să aderi la tradiţia iudaică, la istoria comună iudaică şi la situaţia de a fi evreu. Că oamenii nu se nasc evrei ci devin evrei. Devin evrei prin asumarea situaţiei de evreu, adică a tradiţiei. Există o tradiţie iudaică, o apartenenţă istorică, o cultură iudaică. A-ţi însuşi, a adera la aceste valori iudaice înseamnă a fi evreu, a fi recunoscut ca evreu. Asta este mult mai important. De exemplu [Nicolae] Cajal 5 a spus despre Hanuka, că această sărbătoare reprezintă şi eroismul acestor evrei, care au rezistat asaltului trupelor siriene de atunci, deci e o sărbătoare naţională, o sărbătoare a eliberării. Desigur că este o sărbătoare în care s-a arătat minunea lui Dumnezeu, că a ars o candelă timp de o săptămâna. E o sărbătoare religioasă dar şi naţională şi eroică, are o serie întreagă de semnificaţii care sunt în afara sărbătorii mistice pur religioase. Aşa se întâmplă cu toate sărbătorile iudaice, care nu au numai o semnificaţie mistică, ci şi laică.

Se discuta [cu prietenii] puţin despre politica actuală a comunismului şi ce se întâmplă în străinătate în ţările zise capitaliste unde noi aveam rude.

În 1947 am ieşit arhitect, m-am angajat la început la UFDR, Uniunea Femeilor Democrate din România şi am făcut întâi un cămin de copii. Nu-mi mai aduc aminte pe ce stradă. Era într-o casă veche. Pe urmă m-am angajat la IPC, Institutul de Proiect pentru Construcţii, primul institut de proiectare din ţară de stat. În 1948,1949, m-am angajat acolo. Fratele meu era şi el angajat acolo. Din IPC s-a făcut IPCM, s-a făcut IPCT, s-a făcut ISCAS, ISPROM şi ne-a mutat dintr-o parte dar eu eram tot acolo. Timp de patruzeci de ani am lucrat la acelaşi institut de proiectări care s-a numit tot mereu altfel.

Am făcut proiectul meu pe la început de tot, la fabrica de ciment de la Turda, asta a fost o lucrărică. Pe urmă am făcut fabrici de ciment la Medgidia, în Bucureşti. Pe urmă, când s-a numit IPCT, am făcut împreună cu nişte foşti profesori la Arhitectură planurile, schiţe şi sistematizare pentru Mediaş. Pe urmă am făcut în provincie sute magazine pentru CENTROCOOP. Am făcut nişte proiecte tip şi s-au executat sute de magazine săteşti. Am făcut primul restaurant cu autoservire la Săvineşti şi aparatajele le-a executat Ministerul Chimiei [Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice Săvineşti aparţinea de Ministerul Chimiei]. Am făcut o serie de proiecte pentru cămine muncitoreşti, internate şcolare. Am făcut în Bucureşti clădirea de pe strada Ion Câmpineanu, blocul 10 din Piaţa Palatului. Clădirea asta avea locuinţe la etaj şi la parter este o poştă şi un CEC. Am amintiri foarte frumoase. CEC-ul era cu o subpantă şi acest bloc are o trecere pe dedesubt. Era o stradă care dădea în Ion Câmpineanu şi nu puteam să o blochez şi am făcut o trecere pe sub casă. Am avut şi nişte ingineri foarte buni, unul dintre ei era evreu, care a făcut acolo minuni de vitejie ca inginer, pentru că casa asta a fost pusă peste o stradă şi din stradă venea o coloană foarte mare de canalizare şi un stâlp cădea pe aceasta. El a făcut un triunghi, adică stâlpul avea o despărţitură triunghiulară şi jos i-a făcut un tirant. Şi canalizarea trecea prin acest triunghi. Asta era cea mai importantă care s-a realizat. Am făcut şi proiecte experimental pentru magazine, cu acoperite cu nişte grinzi metalice şi cu o izolare termică deasupra şi cu nişte azbociment ondulat. La vremea respectivă, intre 1960-1965, era o inovaţie. Am fost angrenat într-un studiu împreună cu INCERC, Institut de cercetări, unde am proiectat o casă cu încălzire solară la Câmpina, pentru că acolo zilele solare neînorate erau mai multe în România şi iarna şi vara. Am făcut parter cu încălzire solară a casei printr-o seră care se face separat. În acoperiş erau puse nişte panouri solare şi apa caldă făcută în aceste panouri solare era trimisă prin pompe în calorifer ca să încălzească casa şi erau trimise şi pentru consum la robinet.

Prin 1975 le-am făcut o serie de alte proiecte care mi-au făcut plăcere foarte mare dar care nu au fost din păcate executate pentru că costau destul de scump. Acestea erau făcute ca proiecte tip şi pentru anumite oraşe trebuia să aibă o expresie locală. Se făcea un proiect pentru un anumit oraş, secretarul de partid al oraşului sau al judeţului avea un cuvânt greu de spus şi prefera să dea să facă acest proiect organizaţiei de proiectare din acel oraş sau din acel judeţ. Cam asta a fost, mi-a făcut plăcere pentru că  nu erau clădiri mari, clădiri importante dar mi-au plăcut. Am intrat ca simplu proiectant în acest institut şi până la sfârşit am ajuns şef de proiect la proiecte importante. Nu pot să spun ce aventuri am avut ca şef de proiect, că eu întotdeauna am avut fel de fel de aventuri.

Am făcut o deplasare [în anii 1950] cu o doamnă la Piteşti şi când m-am întors de la Piteşti în Bucureşti, am găsit un copil în tren. Într-una din staţii se urca o ţărancă, îmbrăcată foarte frumos cu un copil în braţe şi cu un bagajel. Şi se urcă unde erau trei locuri. M-am dat mai într-o parte, ca să-i fac loc şi a pus copilul pe locul care era liber şi a ieşit acolo. Am aşteptat să vie cu bagajele şi văd că pleacă trenul şi ea nu vine şi eu zic Probabil e pe platformă cu bagajele şi vine îndată. Colega mea zicea : “Să ştii că ne-a lăsat copilul aici şi a plecat.- Cum o să-l lase tu? Gândeşti că o mamă o să-şi lase copilul şi o să plece. Te pomeneşti că asta îşi rupe părul din cap că  a scăpat trenul. Să tragem semnalul de alarmă, să oprim trenu“l. În sfârşit după multe investigaţii am alarmat pe toată lumea era alarmată şi a venit conductorul. Zice: “Nu pot să opresc trenul pentru chestia asta. La prima staţie o să mă dau jos din tren, telefonam pe linia gării şi dacă găsim pe mamă acolo atuncea o să coborâm copilul. Trenul o să plece mai departe, îl lăsăm la gară şi să vină mama să ia copilul“. La prima gară se opreşte trenul, se duce conductorul la gară şi noi aşteptam, aşteptam, aşteptam. Nu se mişca nimeni. Vine conductorul înapoi. Zice: “Domnule, nu e, nu s-a găsit mama şi noi trebuie să plecăm. Dumneavoastră sunteţi anunţaţi în Gara de Nord că trebuie să veniţi cu copilul, dumneavoastră trebuie să aveţi grijă de copil, o să-l predaţi la jandarmeria din Gara de Nord“. Colega mea zice: “Eu plec şi lasă-mă în pace !“. Între timp merge trenul, noi mai legănam puţin copilul. Era cuminte săracul de el şi era un băieţel foarte drăguţ. A aflat lumea din tren că exista un copil şi au venit, au început să curgă ofertele. Dă-mi-l mie, eu am nevoie de un copil, cutare, cutare. Uite, eu sunt cutare. “Cum să ţi-l dau? Pe mine mă aşteaptă în Gara de Nord jandarmeria, eu trebuie să-l predau acolo, nu pot să ţi-l dau, ce e copilul meu? Păi, mergem noi. Veniţi în Gara de nord şi spune-ţi ce vreţi, înţelegi? “ Colega mea era foarte alertată. Când ajung în Gara de Nord, mă aşteptau la vagonul meu, la coborâre trei jandarmi înarmaţi. Şi pe mine şi pe colega mea ne băga la mijloc întâi, unul la spate, doi în faţă, aşa coloana toată, ne duce la jandarmeria din Gara de Nord. La biroul jandarmeriei se prezintă o doică de la «Mama şi copilul» [Organizaţie de protecţie a mamei şi copilului] şi se face un proces verbal: Declarăm, ca în staţia cutare s-a urcat cutare, cutare. Să confirmăm amândoi că este aşa. Eu mă duc şi dau un telefon la nevastă mea şi o întreb: „Putem să luăm încă un copil? Dacă eu mă duc acum să optez, aştia îmi dau copilul, eşti de acord?„ N-a fost de acord, dacă era de acord aveam azi un băiat mai mic.

Am avut multe aventuri la birou. Eu eram membru de partid şi mi s-a dat să fiu cu Gazeta de perete, unde era criticată secretara de partid, al cărei frate era în Comitetul Central. Eu eram şeful Gazetei de perete [Notă: Un avizier unde erau expuse diferite materiale propagandistice, fruntaşii în munca socialistă, critica exemplelor negative, etc.] şi mă trăgea la răspundere: “Cetăţene pentru ce te-a trimis Partidul acolo?“ Altădată îl criticam pe director. Directorul nostru mergea mai mult prin străinătate, nu prea venea în atelier să dirijeze proiectanţii, şi a apărut un articol cu o caricatură a lui în care scria N’y vue n’y connue [N-am văzut, nici nu cunosc]. Şi eu eram responsabil pentru treaba asta. Nu ştiu câte aventuri am avut, mă mir că nu m-a dat afară din partid. Tot felul de boacăne făceam.

În 1968 am fost la Paris şi în 1968 au intrat trupele sovietice în Cehoslovacia [Notă: Domul Streja se refera la Primăvara de la Praga], şi fratele meu a spus: “O să fie război“. Ceauşescu , imediat a ţinut o cuvântare în care a arătat că e împotriva intrării trupelor sovietice în România. Şi fratele meu a zis să rămân la Paris, să nu mă mai întorc şi el îmi aranjează să am o situaţie legală la Paris, refugiat din România comunistă. Puteam să fac asta. “Să las pe nevastă-mea cu copilul în România? Domnule, eu nu pot să-mi părăsesc familia, trebuie să mă întorc“. M-am întors, aveam viză pentru o anumită perioadă. În tren am mers cu vagonul de dormit şi nu era nimeni în tot vagonul de dormit, eram singur…şi tot trenul era cam gol, nu se întorcea nimeni în România de frica războiului. Am venit înapoi, nu mi-a părut rau. Ni se controlau bagajele de sus până jos, eram controlaţi extraordinar la plecare [din România] şi am avut foarte multe neplăceri. Desfăceau toate bagajele de sus până jos, să nu iau tablouri, opere de artă, bijuterii, bani. N-aveam voie să plec cu bani, îmi dădea voie să plec cu zece dolari, cu şase lei dolarul, ce puteam eu să trăiesc cu zece dolari?

Când a fost cutremurul din 1977, Europa Liberă  a transmis o emisiune în care spune că doamna Letzler din Statele Unite vrea să ştie de rudele ei din România, ce se întâmplă. Eu lucram la o întreprindere de stat comunistă, eram membru de partid şi americanii erau imperialişti, duşmanii poporului. Mă întâlnesc cu colegii mei şi spuneau: Europa Liberă, te caută Europa Liberă. Atunci această căutare de către Europa Liberă era un pericol, pe mine, membru de partid, lucrând într-o întreprindere de stat, şef de atelier. Organizaţia de partid m-a întrebat "Ce-i asta dom’le, te caută pe dumneata Europa Liberă? "Nu m-a tras la răspundere, dar a doua zi am primit un telefon de la Europa Liberă " Aici Redacţia Europa Liberă, cunoaşte-ţi anunţul care s-a făcut, aţi auzit? ", cu nevastă-mea a vorbit. Nevastă-mea: "Nu, nu cunosc. -Vi-l punem noi, acuma, că l-am înregistrat". Nevastă-mea zice: " Nu, nu-i nevoie". Şi după aceea, Europa Liberă probabil i-a transmis ei asta, şi ea se adresează din nou la Europa Liberă şi spune "vă rugăm foarte mult să nu-i mai transmite-ţi că poate să-i dăuneze". Europa Liberă transmite din nou "Doamna Letzler ne-a rugat ca să nu mai transmitem ca poate să-i dăuneze", iar vin aştia. Ascultam Europa Liberă în secret şi discutam ce se întâmplă în Europa Liberă, dar discutam şi despre cărţi şi despre toate problemele intelectuale care erau atuncea. Eram abonaţi la reviste de cultură care apăreau în România  şi cumpăram cărţi.

În comunism, viaţa intelectuală românească nu era proastă, erau scriitori valoroşi, erau piese de teatru, erau actori valoroşi şi noi aveam acces la toate manifestările culturale. Afară de activitatea profesională, în care la început mi se băgase pe gât arhitectura sovietică, eram abonat la nişte reviste, Arhitectura CCCP, în limba rusă în care eu nu înţelegeam nimic. Aveam în bibliotecă cărţi de arhitectură, pe vremea aia aveam istoria arhiecturii scrisă de sovietici şi tradusă în română, dar pe care acuma am vândut-o fiindcă nu mai face două parale. În casa noastră era literatură românească, literatura străină: franceză, engleză – soţia mea a învăţat şi germană, engleză şi franceză din liceu. Eu am învăţat engleza foarte târziu când eram de şaizeci de ani. Aveam literatură în special franceză, pentru că în timpul comunismului se făceau multe traduceri din literatură străină, editura era rusească dar traducerea era română. Eram în legatură cu fratele meu şi cu sora mea care ne trimiteau cărţi.

Unde am stat noi, pe strada Legislator, astăzi nu mai există. E zona în care s-a făcut Bulevardul [Victoria] Socialismului. [Notă: Actualmente Bulevardul Unirii. La ordinul lui Ceauşescu s-a distrus o porţiune de 4,5 kilometri din centrul istoric al capitalei, ca perspectiva de la Casa Poporului, a doua clădire ca mărime din lume după Pentagon,  să fie monumentală. Ironic pe acest bulevard se află astăzi majoritatea băncilor şi marilor concerne capitaliste.] Acolo era punctul de intersecţie al Căii Dudeşti cu Calea Văcăreşti, nu mai există nimic, s-a ras complet şi s-a făcut altceva. Demolarea [sistematică] 6 s-a făcut după ce a murit tatăl meu – tata a murit în anii 1970 –, foarte târziu în 1985-1986. Mama mea a locuit acolo până la cutremurul din 1977 şi pe urmă  a locuit la mine. Unde am stat noi [Str. Nicolae Golescu 20] a fost dărâmat parţial de cutremur, Ceauşescu a făcut aşa cu mâna, nu s-a ştiut ce înseamnă asta şi s-a demolat numai trei etaje de deasupra şi noi care eram la etajul întai am rămas acolo, fără acoperiş, fără etajele superioare. A plouat acolo, noi a trebuit să stăm într-un cămin studenţesc. Din căminul studenţesc ni s-a dat o casă în Drumul Taberei, că de acolo vedeam câmpul şi oile cum pasc. Şi pe urmă s-a pus acoperiş la casa unde am stat, în Nicolae Golescu şi am avut dreptul să ne mutăm înapoi dacă vrem. Şi ne-am mutat înapoi şi de acolo, am reuşit să ne mutăm în casa în care stăm astăzi, central, făcând un schimb de locuinţă în vremea comunismului.

La naşterea statului Israel [1948] bineînţeles am fost nemaipomenit de entuziasmat, şi o socotesc şi acum şi atunci că a fost o minune. O adevărată minune şi sunt în admiraţie pentru poporul evreu. Pentru că atunci când s-a făcut împărţirea Palestinei între evrei şi palestinieni, evreii deşi era o situaţie, împărţire foarte dezavantajoasă, statul evreu era despărţit foarte prost. Era făcut în aşa fel încât viitoare conflicte erau de prevăzut, dar evreii au acceptat orice fel de împărţire fiindcă era o renaştere a statului evreu, un punct politic. M-am gândit să emigrez în Israel, dar eu aveam părinţii aici, bătrâni, pe care mă simţeam obligat să-i întreţin, nu puteam să plec cu părinţii într-un stat nou format. Nu puteam să ne lăsăm şi părinţii sora ei era la Editura Politică, o dădea afară cât ai zice peşte. La războaiele din 1967 şi 1973 din Israel, eram cu sufletul la gură, dar rezultatul a fost destul de bun. Noi avem rude în Israel. Soţia mea are rude apropiate, toate verişoarele sunt în Israel. Am ţinut legătura, pe vremea aia nu prea puteam să telefonăm dar primeam şi trimiteam scrisori în continuu şi ne interesam de toate evenimentele, ascultam la Europa Liberă. Am fost împreună cu soţia prin 1980 în Ierusalim, în Tel Aviv, în Haifa, unde avem prieteni şi rude. Am fost de fapt să ne vedem rudele, dar am vizitat mare parte din Israel.

Mama a murit în 1982. Părinţii mei sunt înmormântaţi la cimitirul [evreiesc] Giurgiului. La înmormântare a participat un cantor obişnuit, nu un rabin. Eu spun Kadiş pentru comemorare, îmi amintesc de părinţii mei care au avut grijă de mine, mergem la cimitir.

În jurul anilor 1980 am fost în Moscova, în Leningrad [Sankt Petersburg]. În Moscova am fost de mai multe ori, am fost şi cu Uniunea Arhitecţilor, organizat de arhitecţi şi am fost şi cu Trenul prieteniei. „Trenul prieteniei” era organizat de  asociaţia de prietenie România-Uniunea Sovietică, o excursie. Am stat şi la Moscova şi la Chişinău, am trecut prin Transnistria, Transnistria atuncea era înarmată, era în război cu Moldova, era un război pur şi simplu. Am avut emoţii că trenul ăsta să nu aibă ceva de suferit. Am trecut prin Ungaria şi prin Cehoslovacia. Pe urmă am fost de mai multe ori la Paris, la Düsseldorf, în Germania, am fost pe urmă în Italia. Soţia mea a vizitat mai mult, a vizitat mai mult din Italia, eu am vizitat mai puţin, la Venezia, la Milano şi la Florenţa. Am fost pe Coasta de Azur, de la Paris am plecat în excursie, am vizitat cu un prieten de al meu Belgia, pentru că el era belgian. Pe urmă am fost în America, în Statele Unite, nu prea des, nu am fost în multe oraşe, la Washington, pe coasta de est. În Statele Unite am fost de mai multe ori, soţia mea a stat nouă luni de zile ca să îngrijească de prima fată şi pe urmă am stat trei luni de a doua fetiţă, am fost împreună trei luni de zile, dar ea a stat nouă luni şi mie nu mi-a dat voie, „Să se întoarcă întâi soţia şi pe urmă pleci”. Am fost şi în Canada de câteva ori. Adică am circulat destul de mult împreună cu soţia.

Eu nu mi-am închipuit că în România o să dispară Ceauşescu, când se făceau nişte manifestări nemaipomenite [manifestaţii cu ocazia zilei de 1 mai, de 23 august, cu ocazia vizitelor oficiale ale unor demnitari din străinătate etc.]. Ajunseseră aceste manifestări să fie formale şi oamenii participau obligaţi şi nu numai obligaţi, trebuia să semnezi. Eu eram şef de atelier atuncea şi trebuia să trimit pe oameni, trebuia să fac listă cine a fost, cine este prezent acolo. Şi pe urmă când se făceau manifestaţii nu aveai voie să fii cu o geantă sau cu o sacoşă, îi era frică lui Ceauşescu că se aruncă cu o bombă sau ceva. Din punct de vedere economic, era o criză nemaipomenită în industrie, nu se putea face planul pentru că nu existau resurse şi oamenii nu primeau salariile că nu s-a făcut planul. Era o situaţie nenorocită din toate punctele de vedere, dar nu mi-am închipuit cum o să se petreacă chestia asta. Şi a fost o surpriză nemaipomenită. Eram în Bucureşti şi când Ceauşescu a ţinut discursul în Piaţa Palatului [astăzi Piaţa Revoluţiei], m-am dus şi eu să ascult şi m-am dus chiar aproape, să aud ce spune. La un moment dat când a fost îmbulzeala asta mare am plecat şi eu m-am dus pe străzi şi pe străzi. Au fost împuşcături şi lumea a plecat, a fugit. Pe urmă eu am ieşit tot timpul şi se trăgea, chiar în blocul nostru s-a tras [domnul Streja locuieşte foarte aproape de zona Pieţii Palatului]. Am văzut tot ce s-a întâmplat, afară era armată, se păzea chiar la uşa noastră şi ceream voie să trec. “Dă-i, domne, drumul că trebuie să cumpere o pâine!”. [La revoluţia din 1989] au venit să-mi ofere arme ca să păzesc, dar nu mi-a dat voie nevastă-mea, cică „ăsta e nebun, umblă pe stradă şi se trage”. Eu umblam, ieşeam afară tot timpul. Nu-mi era frică, nevastă-mea era foarte fricoasă [din cauza mea], că mie nu-mi era frică. Când au fost minerii 7, au venit la noi pe terasă, adică eu am trăit toate lucrurile astea în centrul manifestaţiilor.

Am văzut magazinul Unic a început să dea alimente la oameni cu nişte preţuri mici, ca să fie alimentaţi cu pâine cu ce avea în magazin. Magazinul era pe bulevardul Bălcescu, unde e şi acuma, dar era un magazin mare. Pe urmă a apărut Informaţia, primul ziar al revoluţiei. L-am cumpărat şi l-am păstrat. Pe urmă a apărut România liberă, Liberalul, s-a manifestat partidul liberal, cu care eu nu prea am fost de acord, fiindcă publica o poezie a lui Nichifor Crainic. Nichifor Crainic a fost un poet care era extremist de dreapta ce să mai vorbim, a fost colaborator la nişte reviste legionare. Un partid cu tradiţie liberală nu poţi să publici în primul tău număr o poezie de Nichifor Crainic. [Notă: Nichifor Crainic (1889-1972), eseist şi poet. A absolvit studii de specialitate în filozofie şi teologie la Viena. Este principalul doctrinar al ortodoxismului gândirist, antisemit şi xenofob.]

M-am bucurat de libertatea nemaipomenită care dintr-o dată s-a dat voie să plece toată lumea din ţară, rudele din străinătate ne-au căutat şi am început să vorbim la telefon. După 1989 eu eram pensionar şi în această situaţie s-a schimbat foarte mult din punct de vedere al libertăţii. Acuma când am avut orizont intelectual şi moral deschis mi s-a părut o mare binefacere, deci asta am apreciat eu foarte mult la acestă revoluţie, nu avantajele materiale. Pot să plec în străinătate, pot să ascult radio, să văd televiziune. Că această libertate are şi părţi negative, asta este implicit, atunci când eşti dirijat nu mai ai nici un fel de responsabilitate, dar când eşti liber începi să capeţi şi nişte responsabilităţi.

Din cauza pensionării, am avut timp liber şi am devenit mai evreu decât am fost vreodată acuma la bătrâneţe, mai evreu decât unii care se duc la sinagogă ziua şi noaptea. Acuma am legături foarte strânse cu comunitatea pentru că mă interesează foarte mult situaţia comunităţii din toate punctele de vedere. Pe mine mă afectează direct toate evenimentele pozitive pe care le promovează comunitatea, asistenţă socială, continuarea activităţii religioase în temple, sinagogi, cultura evreiască care este reflectată şi în muzeu. Comunitatea asta întreţine şi restaurant caşer şi asistenţă medicală şi asistenţă pentru internări în spital şi o serie de lucruri şi operaţiile astea la ochi care le face şi pentru oameni care nu sunt evrei şi pentru că faptul că ţine legături cu statul în departamentul minorităţilor, în parlament, adică are o serie întreagă de activităţi, legături cu străinătatea, cu organizaţiile mondiale. Face nişte lucruri incredibil pentru o comunitate care grupează maxim 8.000 de evrei, 8.000 sunt foarte generos pentru că statistica arată 5-6.000. Deci, sunt înmărmurit de toate faptele pozitive,  cum este muzeul: Memorialul Martirilor [Evrei “Moses Rosen”].

Sunt afectat şi de toate lucrurile negative. Un lucru negativ care mă afectează, acum de curând este că ne-a părăsit [a plecat] rabinul Glanz. Că ne-a părăsit nu-i nimic dar am rămas chiar fără rabin. Şi pentru mine, eu frecventez cu interes vinerea seară la Templul Coral, nu înţeleg  ivrit, citesc traducerea rugăciunilor, pentru mine erau comentariile de la pericopa săptămânii. Îl apreciam extraordinar pe rabinul Hacohen, care are un dar al povestirii foarte pregnant literar, un dar al povestirii ca şi cum el a fost acolo, pentru că povesteşte ce au simţit evreii, cum au vorbit evreii cu Aaron şi să-l întrebe ce facem acuma dacă n-a venit Moise în patruzeci de zile, cum au fost îngrijoraţi. Acuma fiind părăsiţi de aceşti oameni şi pe mine mă afectează. Am fost la două trei sărbătoriri ale sâmbetei de vineri seară şi au fost nişte comentarii care nu m-au satisfăcut deloc. O dată a fost un ţadic, care se ocupă cu Tora, care studiază iudaismul. Nu ştiu în ce stadiu a ajuns, dacă învaţă de un an, de doi, de şapte, dar era îmbrăcat în caftan şi cu o pălărie neagră şi a spus câteva cuvinte despre pericopa săptămânii, care nu m-au satisfăcut deloc.

Sunt implicat şi aicea [la Sinagoga Mare, ca ghid al muzeului Memorialul Martirilor Evrei ”Moses Rosen”] şi înţeleg pe fiecare evreu care chiar dacă a scăpat [din Holocaust], este marcat toată viaţa de aceste lucruri. Eu am suferit nimica toată în comparaţie cu ei, am fost la muncă obligatorie, nu am fost deportat, dar sufăr pentru fiecare evreu care a fost deportat, care a murit în această perioadă. Consider că Holocaustul nu este o ardere  de viu, sau o ardere completă, este o perioadă istorică care se întinde de la 1930 la 1945, nu 1940-1944, asta este părerea mea. În Holocaust e adevărat că au murit 6 milioane de evrei dar au murit şi alţi oameni care nu erau evrei şi pentru care evreii trebuie să ţină minte şi să se roage pentru milioane de ţigani şi nu se ştie nici azi câte milioane de polonezi sau alte „naţiuni inferioare”.

Glosar:

1 Legionar

Membru al Legiunii Arhanghelului Mihail ( Mișcarea Legionară), mișcare înființată în anul 1927 de C. Z. Codreanu ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic. După asasinarea lui Codreanu în aprilie 1938 conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima. La 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu Ion Antonescu, formând „Statul Național-Legionar” în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică. Horia Sima a amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale și de interese personale, campanie care a culminat cu Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, o lovitură de stat eșuată împotriva lui Antonescu și a armatei române.

2 Teatrul Evreiesc de Stat

Este înfiinţat în 1948 ca consecinţă a trecerii în patrimoniul statului de către regimul comunist a tuturor instituţiilor de spectacole, deci şi a teatrului evreiesc. Aici s-au reprezentat piese clasice din repertoriul idiş, dar şi spectacole de dansuri tradiţionale evreieşti. Astăzi, din cauza emigrării şi a scăderii accentuate a unei populaţii evreieşti îmbătrânite, există prea puţini spectatori de cultură idiş iar actorii sunt în majoritate neevrei. Mari personalităţi ale T.E.S: Israil Bercovici (poet, dramaturg şi secretar literar al teatrului), Iso Schapira (director de scenă şi prozator de vastă cultură idiş şi universală), Mauriciu Sekler (actor de şcoală germană), Haim Schwartzmann (compozitorul şi dirijorul orchestrei teatrului din Bucureşti). Actori celebri: Sevilla Pastor, Dina König, Isac Havis, Sara Ettinger, Lya König, Tricy Abramovici, Bebe Bercovici, Rudy Rosenfeld, Maia Morgenstern.

 3 Liceul evreiesc Cultura, Bucureşti:  Şcoala “Cultura” este creată la Bucureşti în 1898, cu sprijinul filantropului Max Aziel, şi funcţionează până în 1948, când datorită reformei învăţământului toate şcolile evreieşti au fost desfiinţate şi elevii evrei nevoiţi să urmeze cursurile şcolilor de stat. Iniţial era o şcoală primară cu programa învăţământului de stat, plus câteva ore de ebraică şi germană. În jurul anilor 1910, se înfiinţează aproape concomitent liceul comercial şi gimnaziul “Cultura”, care sunt cotate drept cele mai bune instituţii de învăţământ din capitală. În afară de copiii evrei din cartierele Dudeşti. Văcăreşti, Moşilor sau Griviţa, aceste şcoli sunt frecventate şi de neevrei datorită bunului renume.

 4 Keren Kayemet Leisrael (K.K.L.): Fondul National Evreiesc înființat în 1901 la Basel, organizație sionistă, pentru strângerea fondurilor necesare pentru cumpărarea pământului în Palestina.

 5 Cajal, Nicolae (1919-2004): Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România între 1994 şi 2004. Doctor în ştiinţe medicale, microbiolog şi virusolog, a scris peste 400 de lucrări ştiinţifice în domeniul virusologiei cu importante contribuţii originale. A fost şeful Catedrei de virusologie a Universităţii de Medicină  şi Farmacie din Bucureşti, membru al Academiei Române, membru a numeroase societăţi internaţionale de prestigiu, senator independent în Parlamentul României între 1990 şi 1992.

6 Demolarea sistematică

Promulgarea Legii Sistematizării Oraşelor şi Satelor din 1974, a lăsat liber demolării pe scară largă a oraşelor şi satelor din România; marele cutremur din 4 martie 1977 a avariat multe clădiri şi a fost considerat ca o justificare  a demolării unui număr de monumente. La sfârşitul anului 1989, când s-a prăbuşit regimul Ceauşescu, cel puţin 29 de oraşe fuseseră complet restructurate, 37 erau în curs de restructurare, iar sistematizarea rurală începuse prin demolarea primelor sate de la nord de Bucureşti. Între 1977 şi 1989, Bucureştiul era din punct de vedere urbanistic la discreţia şi capriciile dictatorului Ceauşescu, ale cărui gesturi erau interpretate ca ordine directe şi duceau la dispariţia imediată a unor case sau zone. Case şi cartiere vechi, aşa numita arhitectură imperialist capitalistă, au trebuit să dispară pentru a face loc marilor realizări urbanistice socialiste, aflate în competiţie cu cele din URSS şi Coreea de Nord.

 7 Mineriade: violențele exercitate de mineri în România postdecembristă. În total au avut loc șase mineriade în anii 1990 și 1991.